Înainte de a fi un motor şi o ca­ro­se­rie, maşina e o trăire care su­por­tă o definiţie personală. Proprie­ta­rul unei Dacii 1300 a născut, cu mult timp înainte de a o avea, un vi­za­vi interior cu celelalte branduri. A născut ceea ce se cheamă sta­rea de brand, fără să ştie ce-i ace­la un brand. Când televiziuni­le discută is­pră­vile unei beizadea, ca­re face un accident cu maşina sa foarte scum­pă, sentimentele care nă­­vă­lesc în mine au în vedere şi ma­şina. Am ceva cu maşina fiind­că e scumpă şi semnifică trufie. Am tendinţa să aflu caracterul omului, în maşina pe care o conduce. S-ar putea scrie tratate de psi­hologia şofatului pe clase de pre­ţuri ale maşinilor şi pe mărci.

Apa­riţia automobilului a devenit şi cauza unui vast inventar de noi trăiri. Cărţile despre psihologia pro­­prietarului de maşină, în­ce­pând cu proprietarul de Trabant şi continuând pe etajul de sus cu proprietarul de Lamborghini ori Bentely, deşi par oportune, nu se vor scrie, pentru că riscă un răspuns incontrolabil. Jigneşti o lume întreagă. Sigur că există o stare de Trabant, dar ce-ţi pasă ţie ce simte omul cu Trabant? E ca şi cum ai în­drăzni nişte opinii despre ce mă­nâncă şi ce iubeşte. Te legi de ­ma­şina omului – te legi de viaţa lui. Maşina a devenit parte din om. E im­portant ce simte un absolvent de facultate când primeşte diploma, dar nu se compară cu ce simte ace­laşi absolvent, care capătă drept premiu de la familia sa o maşină pe care o vor invidia toţi co­legii. Marca maşinii e adevărata di­plo­mă de merit.

Cei mai mulţi dintre tinerii care înnebunesc de îndată ce urcă la volanul unei maşini create tocmai pentru a stârni nebunia din om s-ar purta rezonabil la volanul unei maşini de larg consum. Ar tânji după alt brand, dar n-ar omorî pietonii şi nici n-ar intra pe contrasens pe autostradă. Ma­şi­nile care îi asigură proprietarului senzaţia că e un învingă