Fenomen istoric al secolului al XX-lea, generat de crizele structurale de după Primul Război Mondial, fascismul a provocat o dezbatere de tip academic încă din primele faze ale manifestării sale. Despre o reflecţie substanţială asupra acestuia nu se poate vorbi decît după prăbuşirea sa politico-militară. Condiţiile (semi)liberale ale spaţiului academic de tip occidental au permis o reflecţie în care destructurarea mecanismelor de funcţionare a fascismului (şi a tipurilor sale istorice variate) nu a fost sufocată de verdictele apodictice de tip ideologic, enunţate de vulgata „marxistă“ – în fapt, stalinistă şi poststalinistă – care a dominat în estul Europei. Grupare radicală, iniţial marginală, a spaţiului public italian, dar catalizată de o gestiune dezastruoasă a crizelor de ieşire din starea de război, fascismul a ocupat zona de interes a politologilor, filozofilor, sociologilor, istoricilor, într-o dezbatere permanentă şi persistentă asupra dictaturii, totalitarismului şi a tipurilor de contestare a mecanismelor democratice. Într-un spaţiu deja suprasaturat de literatură asupra fascismului generic, dar cu deosebire a cazurilor clasice italian şi german (prin naţional-socialism), cercetarea, teoretizarea, travaliul de arhivă sau eforturile de poziţionare conceptuală sînt semne evidente ale actualităţii acestui subiect, concurat, ca volum de referinţe bibliografice, numai de comunism. Din imensitatea literaturii de tip academic (căci referinţele de natură polemică din reviste şi ziare de largă circulaţie nici nu sînt luate în considerare), Constantin Iordachi, profesor la Central European University din Budapesta, îşi propune selectarea unora dintre cele mai relevante texte de factură teoretică cu privire la fascism, la dimensiunile sale ideologice şi la efectele acestuia în planul vizibilităţii istorice: mişcări, partide, regimuri. Nu este primul efort din