„Pământ eşti şi-n pământ vei merge!” rosteşte apăsat şi cutremurător preotul, făcând să se zguduie aerul. Şi să tremure prapurii. Şase la număr, învârfuiţi deasupra adunării îndoliate. Femeile şi bărbaţii strânşi de-o parte şi de alta a sicriului împietresc dintr-odată. Se închină temători, cu privirile înnourate. Când mi-o veni rândul?, se întreabă fiecare în sine, împovărat de soarta sorocită deja. „Prăpăditul întru Domnul s-a mutat acum din moarte în viaţă”, ne consolează pios clericul, dar cine îl crede? Cine să-l ia în serios, de vreme ce omenirea n-a cunoscut decât o mutare, una, atât: din viaţă în moarte, şi nu invers!
Terminaţi cu sfruntata minciună, nu ne mai amăgiţi cu viaţa aia de apoi! Lăsaţi deşertăciunea să-şi ostoiască mendrele până la capăt, n-o mai pitiţi sub vorbe prefăcute şi mieroase! Saducheul din mine nu se va lepăda vreodată de credinţa în veşnicia morţii. Cum să mă iluzionez că voi trăi după ce carnea-mi va fi ţărână sau cenuşă, cotropită de viermi ori spulberată de vânt? Cum, spuneţi-mi voi, poate că mintea mea nu pătrunde dincolo de buza mormântului?! Un cocoş cântă nestingherit în fundul curţii, nepăsător la tragismul momentului. Îl simt fericit şi deszălogit de fricile noastre, departe de bălmăjeala bisericească.
Dintr-un pom îl îngână un guguştiuc, moleşit de soarele primăverii. E cald aici, la Orţişoara, la o aruncătură de băţ de Timişoara. Lumina strălucitoare a miezului de zi sporeşte misterul umbrelor ce se clatină la orice adiere. Au înflorit zambilele, şi iarba se zgâieşte la noi, veselă şi verde. Vai, şi nu înţelege deloc tristeţea ce ne-a copleşit, catranul ce se scurge din sufletele fărâmiţate ce suntem. De undeva se iveşte o arătare abia mişcându-se. Păşeşte opintit, în veştmintele-i negre, sprijinindu-se anevoie în toiag. Trece printre şirurile de momâi smolite, cocoşată şi ireal