In fata unui om care-ti datoreaza bani si-ti arata buzunarele goale, o poza cu cortul unde locuieste si trei copii desculti incredintati statului, esti dezarmat. Nu simti nevoia sa-i dai un cap in gura, ci, impresionat, te scobesti dupa alta suta de lei.
Cand debitorul este statul, lucrurile stau altfel. Devii violent, in ciuda faptului ca, de regula, esti bland ca un ghiocel, pentru ca simti ca pe undeva conturile goale pe care le invoca Emil Boc au o poveste mai complicata si nu mai esti dispus sa crezi orice.
In chestiunea cu salariile dascalilor, istoria ipocriziei e tare stufoasa. Incepe in 2008, cand intreg Parlamentul a votat majorarea lor cu 50 de procente. Premierul de atunci a emis o norma care a plafonat temporar cresterea la 17 la suta, ca atata suporta bugetul, iar viitoarea Putere a anuntat ca din secunda doi a instalarii va aplica legea initiala, altminteri e incompetenta (propriile declaratii).
Numai ca din momentul cand a luat la bani marunti pusculita, a zarit-o in deplina ei goliciune - rezultatul cresterilor nesustenabile de salarii si pensii, incepand cu anul 2005.
Au inceput procesele, a venit o noua lege a salarizarii, care radea sporurile cu exceptia a doua care puteau fi incluse in leafa de baza, fapt care a generat alte procese, si o suma de dascali au obtinut sentinte reparatorii, reusind sa-si inscrie si in cartile de munca victoriile.
Dupa care Boc le-a taiat salariile cu 25 de procente, prilej de alte infatisari la tribunal, apoi le-a majorat cu 15 la suta, inclusiv celor care obtinusera de la magistrati aplicarea legii cu cresterea de 50 la suta. O poveste demna de Kafka, din care nu stiu, zau, cum va iesi Guvernul.
Cert este - aici il cred pe Boc - ca nu sunt bani. Si de unde nu ai, nu dai. Alta e, insa, problema acestei puteri, pe care n-o pot banui ca insista cu