Din cînd în cînd, sînt întrebat: „Chiar îţi place poezia lui Mircea Ivănescu?“. Da, îmi place poezia lui Mircea Ivănescu. Dar la fel de mult îmi place şi omul. Cînd, acum 10-15 ani, mi s-a cerut să-mi aleg un „partener“ dintre cei mai în vîrstă – pentru un „duplex“ înVineri, de mult dispărutul supliment al Dilemei (păcat, era chiar bun!) –, am spus pe loc: Mircea Ivănescu. Cu altul din generaţiile (promoţiile) precedente nici nu m-aş fi simţit în largul meu: toţi şaizeciştii în viaţă erau (mai sînt) egocentrici şi grandomani, le place să vorbească numai despre ei şi marele lor talent; şaptezeciştii mi s-au părut (şi îmi par) nişte ciudaţi, plini de cotloane şi de hachiţe; cel mai talentat dintre ei, marele poet Emil Brumaru, e de-a dreptul zărghit. Şi-n plus, voiam un poet pe măsura mea (valorică)! Pe Mircea Ivănescu îl cunoscusem personal prin 1981. Publicasem în Astra un poem al lui, alături de comentariile concurenţilor la „Poemul comentat“ (rubrică pe care o inventasem şi pe care am ţinut-o puţină vreme). Cam la o lună după apariţia poemului şi a comentariilor, m-a sunat acasă şi, foarte protocolar, m-a anunţat că va trece prin Braşov şi m-a întrebat dacă mi-ar face plăcere să ne vedem... Ne-am dat întîlnire la restaurantul Postăvarul de pe strada Republicii, din centru. Cum am intrat, l-am şi recunoscut: un bărbat mărunţel, dar cu un cap mare, cu trăsături leonine, imperiale, cu părul alb şi o pereche de ochelari imenşi, cu multe, multe dioptrii. Într-o cămaşă albă, cu mîneci scurte (era spre vară), sta singur la o masă, în faţă cu o vodcă mare şi o sticlă de jumătate de apă minerală, şi citea, liniştit, o carte. Un roman englezesc, desigur, aveam să aflu imediat după ce ne-am strîns mîinile. Pînă spre sfîrşitul toamnei, am petrecut împreună (cam o dată, de două ori pe lună) cîteva după-amieze absolut fermecătoare. Nu discutam literatură: eu mai mult tăcea