În fiecare an cumpărăm, primim şi dăruim cele mai frumoase calendare. Frumoase şi fără de suflet, frumoase şi fără de poveste, frumoase şi atât. Între calendarul nostru şi calendarul străbunilor noştri sunt deosebiri fundamentale de percepţie, de asumare a timpului şi mai ales de sens. Şi pentru că nu voi înţelege niciodată cum de a ajuns calendarul, apărut bunăoară pentru a delimita timpul sacru de timpul profan, să ne organizeze sec viaţa în loc s-o rostuiască, vă propunem să descoperim împreună dimensiunea magică a timpului şi anotimpului, a ritualului şi a poveştii, a sărbătorii şi a pământului, să descoperim împreună dimensiunea magică a CALENDARULUI ROMÂNILOR.

„Fără calendar ce ne-am face? Că doar acolo spune cum sunt zilele şi cum trebuie să le trecem. Calendaru’ este o împărţeală a timpului; e adevărat, da’ el vine de ne rostuieşte timpu’, că nici ceasu’, nici ziua nu samănă între ele; e un ceas bun şi un ceas rău, e zi bună şi e zi sacă. Calendaru’ ne-nvaţă să le deosebim şi cum să ne purtăm cugetu’ şi fapta după timp. Calendaru’ ne rostuieşte lucru’ şi viaţa.” Asta îi povestea o ţărancă din Poiana Mărului lui Ernest Bernea în urmă cu mai bine de o jumătate de veac.

Povestea zilelor săptămânii

În imaginarul ţărănesc, zilele au şi ele sufletul lor, „sunt aşa, ca nişte făpturi”, iar înainte vreme umblau pe pământ, de aceea avem zile bune şi zile rele, zile îmbelşugate şi zile sterpe, zile femeie şi zile bărbat. Se povesteşte că luni e bărbat şi e bun pentru începutul tuturor lucrurilor, ţine cheia de la cea dintâi poartă a ceriului, iar când treci pragul spre lumea de dincolo îţi arată drumul pe care trebuie să mergi. Marţi e tot bărbat, dar e zi pocită, zi rea, în care nu-i bine să începi nimic şi nici să pleci la drum. E ziua Sfântului Ilie şi postul se ţine pentru duşmani. Miercuri e femeie, zi bună, solară, în care se posteşte pe