Publicarea unui prim set din cablogramele pe care Ambasada SUA de la Bucureşti le trimitea Departamentului de Stat a redeschis o dezbatere amorţită, cea privind opţiunea geopolitică a României. Pentru că inflamarea tinde să ucidă nuanţele, s-a ajuns repede la alegeri exclusive şi la acuze de trădare.

Dacă nu eşti trup şi suflet cu americanii, până la servitute, devii pasibil de filo-rusism, eventual ai şi oarecari nostalgii comuniste nemărturisite. Sau, dacă deja făceai urticarie la "dictatura" americană şi la "alienarea" capitalistă, dezvăluirile Wikileaks conţin îndeajuns material să-ţi întreţină mâncărimea.

În fapt, abia aceste grile orbitoare sunt adevăratul pericol.

A spune că România nu are altă cale decât o înregimentare decerebrantă, într-o tabără sau alta, înseamnă să ignori atât lecţiile istoriei, cât şi prezentul, dominat de interconectare globală. Politica externă operează cu interese şi conjuncturi, nu cu valori etice absolute; nici o orientare nu poate reprezenta "Binele" sau "Răul".

O alianţă cu o putere superioară, departe de a fi o golire de sine, ar trebui să fie un mijloc de a tinde spre propriile ţeluri.

Cine vrea ca România să se transforme într-o naţiune lichidă, care să ia forma vasului în care e pusă la un moment dat? Dacă această lichefiere nu s-a petrecut în condiţii mult mai dure, dovadă că existăm ca stat independent, de ce s-ar produce acum, când marja de mişcare e semnificativ sporită?

Cum se face că am ajuns să discutăm asemenea probleme care, în mod normal, ar trebui să fie de la sine înţelese? Explicaţia constă în lipsa rădăcinilor principiale din politica noastră, în faptul că se construieşte pe pământ, fără o temelie prealabilă.

Majoritatea politicienilor nu intră în arenă cu o idee validă despre cum ar vrea să arate România, bazată pe trăinicia unei credinţe sau pe rumegarea unor lect