Nu este vorba despre faptul ca acum am descoperit filosofia politicienilor, ratiunea de a fi a partidelor, principiul calauzitor al vointei de a stapani. Cu addendum-ul romanesc al jecmanelii, ca sa stearga din memoria colectiva 50 de ani de comunism in care acumularea se facea intr-o pusculita impartita la toti si distribuita echidistant, prin dreptul la munca al oamenilor de la orase si sate.
Ma refer la inghitirea periodica, cu o nemaipomenita forta de stapanire, a afirmatiilor partenerilor de la UDMR, care considera ca, daca Parlamentul ar fi emis o declaratie de condamnare a discursurilor unor lideri unguri cu ocazia zilei de 15 Martie, Coalitia n-ar fi supravietuit, precum si ca neadoptarea Legii minoritatilor ar pune-o pe aceeasi coalitie sub semnul intrebarii.
Intr-o asemenea postura, nevoit sa-si inghita limba si sa-si umple ochii de caldura pentru a-si masca simtirea, un om obisnuit ar ceda rapid. N-ar rezista presiunii de a-si contorsiona cugetul pana a-l anula si s-ar expune riscului de-a pierde un avantaj, numai sa-si simta gandirea libera.
Pana la urma, ce s-ar intampla daca, satul de santaj, PD-L ar comunica UDMR ca pretul este prea mare si le-ar explica romanilor ca autonomia culturala inseamna de fapt enclavizare, si nu dreptul Uniunii de-a numi directori de teatre de etnie maghiara?
Ar avea de castigat in fata electoratului, desigur, dar nu intr-o asemenea masura incat sa-si puna la loc procentele pierdute dupa doi ani de guvernare.
Ar ajunge in Opozitie, deoarece, la un vot de incredere in Parlament pentru completarea garniturii de ministri, Guvernul ar cadea? Posibil, dar numai daca USL isi doreste sa preia puterea in acest moment.
Atat analistii, cat si mare parte din opinia publica judeca lucrurile cu o singura masura: trebuie sa fii nebun ca sa preiei pasivul guvernarii. Da