Asemenea preotului care-şi dovedeşte arta de a sluji în biserică, scriitorul care găseşte drumul către cititor are toate şansele să provoace o schimbare, spune prozatorul bulgar Emil Andreev. Numărându-se printre cei mai cunoscuţi autori contemporani din ţara vecină, Emil Andreev a fost prezent săptămâna trecută la lansarea ediţiei în limba română a romanului său „Râul de sticlă“, apărut la Editura Humanitas.
„Adevărul": Să începem de la cartea tradusă acum în limba română. Care e povestea ei?
Emil Andreev: Este primul meu roman. Înainte, am publicat mai multe volume de povestiri. Însă am simţit nevoia să scriu un roman. Nu ştiam dacă o să-mi iasă. Aveam începutul, dar încă nu ştiam dacă va ieşi un roman bun. Celor care cred în inspiraţie...
Dvs. credeţi?
Emil Andreev este una dintre vocile de forţă ale literaturii bulgare de azi
Da, într-o anumită măsură. De fapt, ceea ce numim inspiraţie se află în noi înşine. Celor care cred în ea le pot spune că, într-o după-amiază ceţoasă de noiembrie, m-am dus într-un sat, la Granişt, cu nişte prieteni. Acolo m-au izbit imaginile extrem de enigmatice - biserica şi întrega atmosferă. Am simţit nevoia de a scrie despre acest lăcaş, despre inscripţiile în piatră care parcă au început să-mi vorbească, învăluite în ceaţă. Iată începutul. Mi-am acordat câteva luni şi aşa s-a născut „Râul de sticlă", roman construit pe mai multe planuri tematice: unul al misticismului şi al lui Dumnezeu, unul al iubirii neînfăptuite şi neîntâmplate (ca acea dintre Victor şi Mariţa). Dar toată cartea gravitează în jurul unei întrebări: Cum e viaţa dacă nu crezi în Dumnezeu? Acest râu de sticlă este o expresie simbolică a vieţii înseşi. Rece ca gheaţa de fapt, îngheţat ca viaţa. Când îmbătrâneşti, din el rămân pasiunile şi amintirile. Iată de ce am aşezat romanul sub semnul unor cuvinte din Apocriful lui Enoch
