Am ajuns sa visez Emoticoane. Sa ma lupt cu ele in vis. Le urasc. Paranteze, liniute, cifre, doua puncte, punct si virgula, din nou paranteze de toate marimile, care de care mai ciudate…….Ma simt ratacita intr-o lume saracita de cuvinte pe care nu o inteleg…si nici nu vreau sa fac efortul de a o intelege. Sunt un Don Quijote care nu se lupta cu morile de vant. Si-a inlocuit dusmanii. Ma arunc plina de inversunare in lupta impotriva unor mingiute. Mingiute cu ochelari de soare. Mingiute care se rostogolesc. Mingiute cu aura. Inimioare. Inimioare rupte. Stelute. Dracusori. Halbe de bere. Din nou mingiute care se bucura. Altele care plang. Unele rad atat de tare ca se inclina. Astea par mai grasute. Se hahaie. Cred. Mingiute galbene care se incrunta. Altele care intind spre tine niste chestii care par maini- vor sa te imbratiseze. M-au tampit! Nu le mai suport! Ma revolta limbajul asta oligofrenic. Ma intreb daca e chiar atat de dificil sa scrii cateva cuvinte. Ratiunea si realismul, vocea constiintei deghizata in Sancho Panza incearca sa imi potoleasca revolta si indignarea in fata semnelor care ma scot din minti. Imi spun ca lumea nu mai are timp. Stiu ca nu mai ai timp, nu mai avem timp de nimic, toata lumea e grabita. (Desi unde Dumnezeu se grabeste toata lumea asta nu stiu… sa isi umple stomacul, sa isi plateasca chiria, sa isi achite ratele, sa mearga la Mall, sa ajunga undeva doar pentru a se grabi sa plece cat mai repede in alt loc…Ne grabim pentru ca nu mai stim altfel. Am si uitat cum e sa nu te grabesti. Nici nu mai stim ca se poate. Nici nu ne mai punem intrebari. Doar ne grabim. Noi muncim. Nu gandim.) Stiu ca te grabesti, dar crede-ma, as prefera sa nu imi scrii nimic decat sa imi trimiti in graba niste semne pentru imbecili. Niste semne aruncate in pripa ca pentru un copil de gradinita care nu stie sa citeasca. Niste animatii ca pentru un copil au