Istoria ultimilor 20 de ani e plina de dispute de acest gen. Statul trebuie sa “dea”, ca de aia e stat, indiferent de rezultate, performante sau prestatie individuala. Si statul a tot dat, ca de asta am ajuns acum la mila institutiilor internationale de credit. Asa au castigat alegerile toate partidele, prin pomeni contra voturi.
Intre timp s-a mai intamplat cate ceva. S-au terminat banii din privatizari, de la capsunari si din speculatii imobiliare. Premierul Boc s-a trezit in 2009 cu mortu’-n casa. 5,3% deficit bugetar, 600.000 de bugetari mai multi decat lasase guvernul Nastase, pensii si salarii dublate, ca si cum duduiala economiei tariceniste ar fi tinut o vesnicie. Vesnicia s-a redus la doi ani, pana cand criza mondiala si-a aratat coltii.
Istoria Legii de marire a salariilor profesorilor cu 50 % se cunoaste. In plina campanie electorala, toate partidele, de la putere si din opozitie au votat, unii cu veselie, altii cu ochii in lacrimi, marirea de salarii. Ignorand art. 138 din Constituie care spune:
„(5) Nici o cheltuiala bugetara nu poate fi aprobata fara stabilirea sursei de finantare”.
Iar cand e vorba de pensii si salarii, sursa trebuie sa fie asigurata pentru un numar important de ani dupa aprobare. Evident, aceasta cerinta constitutionala n-a fost respectata. Dar cine se mai impiedica in mizilicuri cand e vorba de castigat alegeri, care duc pe castigatori la borcanul cu miere bugetara, formata din contracte cu statul si bazinul de functii publice?
Prima mare eroare a salarizarii bugetare din Romania este ca nu este legata de perfomanta. Se salarizeaza functia, nu performanta si rezultatele muncii, in cazul profesorilor performanta fiind concretizata prin progresul scolar al elevilor.
Chiar si in Legea Educatiei Nationale se scrie, negru pe alb, la art. 92:
“(5) Salarizarea personalului dida
