„Ceea ce am fost şi ce suntem, mâine nu vom mai fi" - Publius Ovidius Naso, Metamorfoze, XV
Cu cât mai triste ar fi fost Tristele lui Ovidiu dacă le-ar fi scris în această epocă a vechii cetăţi Tomis? Cât de trişti suntem noi văzând că oraşul în care trăim este pe cale să se prăbuşească?
Auzim mereu: „Am zece ani de mandat şi nimeni nu mă învaţă cum şi ce să fac", dar nu vedem decât tragicele urmări. Străzile Constanţei se surpă, malurile la fel, iar mândriile de altă dată, clădirile elegante şi înmiresmate de istorie ale Peninsulei, stau să cadă. Nepăsare, neştiinţă sau doar alte interese? Autorităţile locale se trezesc din adormire numai atunci când se întâmplă o tragedie. Iar noi, cei care păşim zilnic pe străzile oraşului, am învăţat, ca un mecanism de autoapărare, să nu mai vedem ruinele. Un imbold morbid ne ia, câteodată, ceaţa de pe ochi. Aşa cum s-a întâmplat acum cu omul care a murit strivit de gardul Cimitirului Central. Dar să ne imaginăm că s-ar fi surpat strada Traian.
Câţi oameni ar fi murit? Că ar fi căzut o bucată din tencuiala neîngrijitului Cazinou. Sau o frântură din geamul spart al unei clădiri pe care primăria şi primarul ei au concesionat-o unor prieteni israelieni. Tocmai atunci când o mamă îşi plimba liniştită copilul pe faleza din faţa celui numit simbolul Constanţei. Cum am fi reacţionat noi, ca entitate, dacă micuţul din căruciorul imaginar ar fi murit strivit de o bucată de... istorie?! Cu aşa simboluri... ce oraş avem? Ne mândrim cu ruine, cu ctitoriri din alte vremuri, cu asfalt care se găureşte peste noapte. Noi ce am realizat, cum am înfrumuseţat oraşul, cum am pus umărul la dezvoltarea lui? Peninsula a devenit parcă un oraş al fantomelor. Te aştepţi ca suflete care nu-şi găsesc liniştea în viaţa de apoi să-ţi sară în faţă şi să-ţi reproşeze că ceea ce a fost odată o casă elegantă, cu stil şi mândrie, acum a devenit o
