Adrian Severin are o înclinaţie autodistructivă de a se lăsa amăgit de vorbe (mai ales de propriile vorbe). Este un mare maestru al pălăvrăgelii. Ca europarlamentar a intrat în jocuri care, în cele din urmă, l-au pierdut.
Combinaţii oculte, tranzacţii veroase cu pseudo-lobby-işti, toate s-au petrecut întrucât Adrian Severin a învăţat de-a lungul deceniilor că totul este permis, că nu plătim pentru faptele noastre, că până la urmă găsim o cale de a ne descurca. A perorat despre statul de drept, dar iată că la un ceas al unei veritabile încercări, a eşuat la capitolul onestitate. Corupţia financiară este inseparabilă de aceea morală, dar pentru Adrian Severin moralitatea este terra incognita. În cazul Severin, originile acestei nonşalanţe etice vin din ucenicia la curtea grupării Iliescu-Roman ori chiar de mai devreme, din epoca UASCR-"Ştefan Gheorghiu". Lecţia acestei prăbuşiri este că nici un om politic nu este imun la efectele legii, că normele etice sunt universale, că oricât s-ar fi crezut Adrian Severin de protejat, până la urmă a trebuit să plătească pentru faptele sale. A bon entendeur, salut…
Doresc să precizez că nu am absolut nimic personal cu Adrian Severin. Deşi situaţi pe poziţii valorice diferite, uneori opuse, întâlnirile noastre au fost întotdeauna politicoase. Ne-am văzut pe vremea când era ministru de externe şi am apreciat viziunea sa realistă. Am ripostat când a scris lucruri aiuritoare despre "minoritatea fascistoidă" din rândul intelectualităţii româneşti (Pleşu, Patapievici, Cărtărescu, Liiceanu, Mihăieş). I-am reproşat în repetate rânduri abuzul de hiperbole agresive. Cazul Severin însă este unul de gravă abdicare de la normele etice. În chip logic, nu văd cum ar mai putea Adrian Severin să conducă Institutul "Ovidiu Şincai" al PSD. Adrian Severin se obstinează să boicoteze aceste îndemnuri, se autovictimizează în conver