Am primit zilele trecute următorul SMS: „Am văzut un spectacol extr­a­or­dinar Miriam W.! Cu totul special! Afrim există într-o dimensiune greu de atins. De aici şi enorma, re­vol­tă­toarea nedreptate ce i s-a făcut, o ofensă adusă VALORII. Noapte bu­nă! Mi-e greu să vorbesc”. Nedrepta­tea despre care vorbeşte acest cro­ni­car, prietenul meu, poate cel mai sen­si­bil şi cel mai carismatic cronicar de tea­tru al acestei perioade de..., e că nici un spectacol de Afrim n-a fost no­mi­nalizat de UNITER 2010, deşi el a avut spectacole la: Cluj – „Miriam W” de Savyon Liebrecht, Buc­u­reşti – „Câtă speranţă” de Hanoch Le­vin, Ploieşti – „Avalanşa” de Tun­ger Cucenoglu.

Sigur! Nu poate fi nominalizată „toa­tă lumea”. Dar nominalizarea nu mai e o problemă oarecare de data asta, e chiar „greşeala noastră cea de toate zilele”.

Trăim un taifun de tragedii, su­pra­vieţuirea înseamnă „petecul de cer albastru” care prinde forme stra­nii, ciudate, neaşteptate şi uneori ne­pre­văzut de simple.

În aceste condiţii va trebui ca Arta să devină elementară, în sensul în care Hrana, Apa şi Aerul sunt elementare.

Greşeala de a nu ne recunoaşte stră­lucirile e ca o hepatită sufletească. În nebunia mediatică se pierd responsabilităţile. În epoca în care exis­ten­ţi­a­lul oferă „surogatul pentru toate”, ori­ce mişcare greşită în alegerea grâ­ul­­ui de neghină ne distruge.

Citesc din nou SMS-ul şi mă gân­desc că juriul format din cele trei doamne poate s-a gândit că Afrim e ma­re oricum, că dacă este cel mai bun nu are nevoie de premii. Aşa e!? Şi noi!? Noi!!!

Premiile erau şi pentru noi. Recunoaşterea faptului că nu ne-am pierdut busola, că nu am ui­tat ultimele şapte cuvinte ale lui Iisus, că putem alerga şi chiar zbura, ARTA CA O RUGåCIUNE. De fapt, vorbim despre supravieţuire. Trebuie să res­pirăm aer curat. Şi Puterea şi Mân­tuirea numai în noi sunt. Totul