Nascut la Rasinari in urma cu o suta de ani, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism,orice formula filosofica inghetata, s-a indoit de toate precum si de el insusi. A trait sub semnul disperarii, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios si adeseori irascibil, caruia s-a obstinat sa-i azvarle mereu manusa unui dispret infrigurat. A fost indragost de neant, se simtea bine doar in acel desert al melancoliei cotropitoare cauia ii putem spune geniul inadaptarii ori vocatia de a fi mereu impotriva si mereu fara-de-casa. A fost marele vagabond al unei metafizici imbatranite. Unii l-au numit nihilist. Nu cred ca putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degraba de o suprema, terorizanta descumpanire. Lumea este stramb alcatuita, suntem mereu dependenti de obligatii decizionale care sa dovedesc de atatea ori nefericite, chiar dezastruoase.
In tinerete, cum o marturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic. A fost un intelectual atras, ori mai precis spus sedus de promisiunile oraculare ale fascismului. Mediocritatea burgheza il infuria, in scotea din minti. Voia o Romania transfigurata, o Romanie capabila de delir. Intr-un text de o sinceritate unica, acea confesiune sfasitoare care este “Mon Pays” Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenila decat toti adversarii sai reuniti. Avea o chemare spre existentialismul apocaliptic (lucru observat de Gabriel Liiceanu). Era un revolutionar care iubea traditia conservatoare. Facea parte, ca si Ludwig Klages, intre aceia care in lupta dintre suflet si spirit iau partea celui dintai.
Tot astfel, dupa ce in tinerete scrisese “Schimbarea la fata”, o carte-manifest revelatoare pentru febra ideologica de atatea ori distructiva a acelor timpuri, maturul Ci