Onor statul român, cocoşat de austeritate, şi-a întors buzunarele pe dos, a ridicat din umeri a neputinţă şi s-a pleoştit în poziţia "ghiocel": n-are bani de adus acasă frânturile din viaţa lui Emil Cioran.

Evaluate en gros, ar fi fost sub o sută de mii de euro. Afurisit judecând, având în vedere caracterul lor de raritate şi valoarea intrinsecă, suma nu era cine ştie ce. Se duc atâţia bani din puşculiţa naţională pe sinecuri pompoase şi mofturi colocviale, încât nevolnicia în găsirea acestei sume este, în fapt, curată micime.

Ministerul Culturii s-a făcut că nu ştie. Se pare că ştia. Oricum, răspunsul său a fost în pur stil funcţionăresc, cu perfecţi ochelari de cal: n-a fost sesizat de oportunitatea oferită prin licitaţie, deci n-a făcut demersuri. Bine că nu s-a jelit, în completare, cu "Supărat sunt Doamne, supărat...că n-am buget". Pentru Institutul Cultural Român, a fost mai simplu, s-a spălat graţios pe mâini : n-are prerogative, dar pentru liniştirea conştiinţei îl va tămâia pe ilustrul mort un an întreg, prin seminarii în circuit. Deci, s-a achitat.

"Ţi se arată că există o comoară şi conştientizezi că nu ai nicio şansă", spunea Lucian Chişu, directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române. Şi nimeni n-ar fi înţeles mai bine furia acrişoară din aceste vorbe ca "filosoful disperării". Muzeul a ştiut de licitaţie, a vrut, n-a putut. Pentru că este pendinte de Primăria Capitalei. Iar responsabilii cu banii din primărie s-au uitat cu spatele la cei de la muzeu. Că doar nişte hârţoage îngălbenite ale lui Cioran n-au nicio atracţie în concurenţă cu farmecul incomensurabil al unor borduri, "par egzamplu".

Mai rea decât uitarea este indiferenţa. Mai rea decât sărăcia sunt ignoranţa, ingratitudinea şi, judecând din perspectiva statului, impotenţa instituţională. Cu filosoful singuratic din Cartierul Latin, prima sa patrie a fost cam meschi