Recunosc spasit ca Marian Vanghelie a inceput sa ma fascineze. Omul este tupeul si amoralitatea in forma pura. N-are niciun complex, nici macar adierea vreunui scrupul nu-l tulbura vreodata, este cazut in propria admiratie.
De fiecare data cand ii era cantat prohodul politic, fie la autosuspendarea din partid pe vremea unei anchete penale, fie dupa ce Mircea Geoana a pierdut alegerile, fie la arestarea lui Catalin Voicu, a bagat nitel capul la fund pentru a reveni mai vioi si mai puternic. A castigat alegeri cu sau fara sustinerea PSD, a iesit mereu basma curata. Nu e inteligent, dar este foarte smecher si abil.
Ce n-a santajat a cumparat, astfel incat a ajuns in gratiile unor oameni care pe vremuri din golan si maimutoi nu-l scoteau. De exempu, Ion Iliescu. A facut demonstratii de forta, precum vanghelioanele, dar si antologie de umor involuntar. Ar putea fi autorul unui compendiu de expresii originale obtinute prin siluirea limbii romane si a celei engleze. N-are a face. A transformat poreclele "almanahe", "goagal" in renume, in marca unui politician care este mereu pe val. Intr-un anume fel, omul este chiar de admirat. Este supravietuitorul perfect al politicii dambovitene.
Acum vrea din nou sa fie primar general. Un vis mai vechi care se reactiveaza din patru in patru ani. Este convins ca poate castiga alegerile caci din punctul sau de vedere Bucurestiul nu este altceva decat un imens Ferentari. Poate ca, pe undeva, are dreptate. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar arata campania lui Vanghelie, cu gratarele sfarainde intinse in fata Atheneului, cu pungi cu zahar impartite prin Dorobanti, cu afise din 2 in doi metri si o poza gigantica pe sediul Bibliotecii Nationale, cu ziceri zguduitoare in toate ziarele si pe toate ecranele.
Nu vrea sa se gandeasca la asta nici conducerea PSD, caci o candidatura a lui Vanghelie ar
