Ce se întâmplă după ce euforia revoluţiei se disipează? Astăzi, la aproximativ două decenii de la revoluţiile din 1989, Europa de Est poate fi un avertisment binevenit pentru ca tineretul arab încrezător şi jubilant să rămână vigilent.

De când am plecat din România în exil, în 1986, reîntoarcerile mele au fost rare şi tensionate. Deşi agenda celei mai recente vizite a fost covârşitoare şi mi-a oferit doar puţine contacte reale cu oameni obişnuiţi, am putut totuşi sesiza - din ziare, de la televizor, din conversaţiile cu prietenii - profunda criză economică, politică şi morală care a cuprins ţara. Neîncrederea şi revolta faţă de o clasă politică ineficientă şi coruptă, cuplate cu scep-ticismul faţă de democraţie - chiar cu o nostalgie după comunism - nu se întâlnesc azi doar în România, ci şi în alte părţi din Europa de Est.

Din relatări reiese că aproape 70% dintre români afirmă în prezent că regretă moartea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, a cărui execuţie sumară în 1989 a provocat un entuziasm general. Sigur, la fel ca în orice context politic românesc, e greu să ai încredere în sursa unui rezultat atât de surprinzător, dar vulgarizarea şi radicalizarea discursului public - piperat acum cu elemente xenofobe noi, dar de fapt vechi - sunt destul de evidente.

Mi s-a oferit o mostră ca invitat la o emisiune TV culturală respectată. M-a amuzat că discuţia nu se concentra pe cărţile mele, ci pe probleme precum „mafia culturală evreiască" şi antisemitismul „exagerat" din trecutul şi prezentul României. Cea care îmi lua interviul gesticula, întrerupând dialogul cu insinuări şi intervenţii personale. Am presupus că trebuia să fiu provocat la comentarii nefondate, o metodă pe care astăzi o folosesc toţi jurnaliştii TV la modă.

Dar am avut parte de o nouă surpriză săptămâna următoare, pe acelaşi program TV: moderatoarea se manifesta mai curând pasiv faţ