Secretul dosarelor dispărute
Îi spun că nu ştiu pentru ce am fost aşa: acuzat, inculpat, judecat, condamnat, reţinut şi, acum, închis. Că tocmai de asta l-am chemat: să facă lumină în lucrarea ascunsă a Justiţiei. Dar el se uită într-un ochi la mine şi zice că aşa suntem noi, hoţii, niciodată nu recunoaştem că suntem vinovaţi de ceva. Dacă stai să-i asculţi pe deţinuţi, ai spune că puşcăriile sunt pline de oameni nevinovaţi. Şi el nu e birou de informaţii. El are de pus în executare un mandat. Atât. Dar măcar mandatul ăsta ar putea să mi-l arate? Acolo scrie pentru ce am fost condamnat. Nu, că e la Botoşani. Poate chiar în timp ce noi vorbim un poliţist de la Botoşani goneşte spre Iaşi cu girofarul aprins, cu mandatul în dinţi. Poate să ajungă într-o oră, poate în două. Dacă nu, dimineaţă cel târziu. Vine cu mandatul, mă ia şi mă duce la penitenciarul Botoşani. Dacă eu, hoţul, am altă preferinţă, pot să-mi aleg ce puşcărie vreau dintre toate puşcăriile din ţară. De asta e bine în democraţie. N-are habar de mai mult. El se ocupă cu arme, muniţii, explozivi. Lucruri adevărate, nu păzeşte condica de prezenţă. De regulă nu face de serviciu la Inspectoratul Judeţean. S-a întâmplat tocmai azi. De cazul meu s-a ocupat personal colonelul Nenu, comandantul Inspectoratului. Toate hârtiile în care m-a împachetat birocraţia, ca pe parizer, sunt în biroul lui. Puţintică răbdare. Uite, pot să şi fumez, dacă vreau.
Împinge spre mine cutia de conservă în care şi-a stins chiştocul.
Nu fumez, dar aş fuma. Nu mai fumez de patru sute şaizeci şi două de zile. Când a murit "Atitudinea”, după un an de la apariţie, m-am trezit şomer. Foamea s-a întors la mine cu bucurie, m-a strâns în braţe până am leşinat. Întâi şi-ntâi am tăiat de la chirie. M-am mutat la Pascal. Nu-i plăteam nimic pentru camera aia. Trebuia doar să am grijă să nu se îmbete vinerea, înainte de c
