În 1967 la Editura Meridiane apărea Brâncuşi, amintiri şi exegeze, primul din cele trei volume pe care Petre Pandrea le gîndise în cadrul monografiei dedicate sculptorului din Gorj. Celelalte două, dată fiind inadecvarea lor la spiritul epocii, nu aveau să mai apară vreodată, abia de curînd fiica lui Pandrea publicîndu-le la Editura Vremea în formă completă (vol. 2: Pravila de la Craiova; vol. 3: Amicii şi inamicii).

Cunoscîndu-l îndeaproape pe sculptor la Paris (între 1927 şi 1939) şi fiind martorul calomniilor la care era supus, în Pandrea a crescut imboldul de a-i apăra posteritatea. Dar, dincolo de controversele iscate de denigratorii lui Brâncuşi, ce atrage în volum e spectacolul inteligenţei lui Pandrea. Din acest motiv, dacă la început atenţia îţi este îndreptată spre personajul monografiei, cu timpul interesul se mută pe autorul ei. Livresc vorbind, Pandrea e mult mai fascinant decît Brâncuşi, iar cauza stă în copioasa etalare a unui talent de tip draconic: un spirit viu pînă la surescitare, al cărui timbru molipseşte lucrurile pe care le atinge, impregnîndu-le cu o dispoziţie de tip beligerant. Acesta e Pandrea: un artist acordînd lumea după diapazonul belicos al umorilor proprii.

Mai mult, graţie bilei insurgente de care suferă, Pandrea modifică temele asupra cărora se opreşte. Fenomenul nu îngăduie excepţii în opera sa: nu e subiect de istorie, autor contemporan sau controversă politică care să nu îndure, sub atenţia ochiului său explicator, o irepresibilă schimbare. E ca şi cum cîmpul de gravitaţie al minţii îi răsuceşte conturul lucrurilor descrise, cazul fiind cu atît mai spectaculos cu cît Pandrea nu pare să fie animat de o intenţie deformatoare. La el, denaturarea e urmarea colaterală a spiritului recalcitrant: pur şi simplu dogoarea persoanei calcinează obiectele pe care le judecă, şi indiferent dacă scrie despre anii de detenţ