Profesorimea, câteva sute de mii de cetăţeni bugetari, avea motive de bucurie în 2008, când toată clasa politică, inclusiv PDL (cum o recunoaşte astăzi Emil Boc, pe atunci şeful partidului), a votat legea majorării cu cincizeci la sută a salariilor acestei categorii profesionale.
Legea a fost ratificată, à contre coeur, ce-i drept, şi de preşedintele Băsescu, care făcea astfel, cum am scris-o atunci, una dintre cele mai mari greşeli ale sale. Clasa politică românească a arătat atunci o unitate de nezdruncinat în vederea mituirii electoratului de pe urma căruia trăieşte. Toţi, absolut toţi, de la cei care-au promulgat legea până la cei careau votat-o, ştiau prea bine că ea nu se putea aplica. Era o gigantică aberaţie, bazată pe falsa euforie a creşterii economice din timpul guvernării liberale. Chiar şi dacă această creştere ar fi fost reală, să dublezi salariile a sute de mii de bugetari tot aberant rămânea.
De-atunci până azi, bieţii profesori au cunoscut pe pielea lor faimosul banc de la Radio Erevan cu "n-a fost o maşină, ci o bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a luat...". Nu doar că acea lege, unanim votată de politicieni, nu s-a aplicat niciodată, dar salariile şi sporurile tăiate în urma crizei de către guvernarea Boc le-au redus veniturile tot cu vreo cincizeci la sută. Noua lege a plafonării salariilor din învăţământ până în 2012 nu este decât ultimul renghi jucat acestor oameni în care politicienii n-au văzut decât carne de tun (sau de urnă electorală) într-un război care nu este al lor. Probabil că primul-ministru Emil Boc, care şi-a pus ţărână-n cap de curând pentru prostia din 2008, socoteşte că o aberaţie poate fi simplu corectată printr-o altă aberaţie, simetrică şi contrară. Dar chiar şi în acest mod idiot de gândire el uită un mic amănunt: că prima dintre ele nu s-a aplicat niciodată. Aşa încât a doua nu a corectat- o pe prima, c
