In joc este clasica problema a sensului, adica a intelesului unei lucrari. De ce acesta nu ne este intotdeauna la indemina? Cum poate fi deslusita intentia autorului? De ce unii artisti obscurizeaza mesajul, in timp ce altii il simplifica la maximum sau chiar il exclud programatic? Cred ca ni se intimpla tuturor sa stam in fata unei opere de arta oarecum descumpaniti. Nu stim despre ce este vorba si nici macar nu banuim. Presupunem ca artistul ne incearca agilitatea, livrindu-ne cu cinism un mesaj ambiguizat sau criptat. Daca acesta se dovedeste cu totul inaccesibil, ne insultam propria ignoranta ori suspectam autorul de sofisticare gratuita. Cum bine v-ati dat seama, in joc este clasica problema a sensului, adica a intelesului unei lucrari. De ce acesta nu ne este intotdeauna la indemina? Cum poate fi deslusita intentia autorului? De ce unii artisti obscurizeaza mesajul, in timp ce altii il simplifica la maximum sau chiar il exclud programatic? De buna seama, atitudinea ne este determinata de natura experientei traite sau de cea a stimulilor activati; unii mobilizeaza curiozitatea si reflectia, pe cind altii satisfac doar capriciul „degustarii" senzoriale. Creierul si ochii sint, astfel, inegal solicitati. Peisajele, portretele, florile pictate obosesc mai putin mintea, rasfatind privirea in masura sporita. Exista, asadar, pe linga o placere a interpretarii, o alta, a purei contemplari. Pot fi acestea separate, izolate si ierarhizate? Problema, dincolo de evidentul parfum speculativ, are certe conotatii practice. Ea ne ofera sugestii relative la felul in care trebuie sa abordam lucrarile de arta chiar daca intelesul lor ne scapa. In plus, trimite la statutul criticii ca disciplina sistematica. Care este locul acesteia? Obisnuiesc sa situez critica de arta in zona hermeneuticii aplicate. Una din regulile de urmat este acea a „caritatii" sau a „dispozitiei binevoitoar