Într-o epocă a columbenizării spațiului public, revelației că avem talent și izvorului minunățiilor WikiLeaks România, ratarea obiectivului național de aderare la spațiul Schengen în martie 2011 pare mai degrabă un element periferic. Nu avem o evaluare oficială articulată cu privire la ratarea obiectivului – mai degrabă declarații disparate – fie măcar din perspectiva unui bilanț forțat de etapă. Cu atât mai puțin o dezbatere publică consistentă privind stadiul și perspectivele de aderare.

Aderarea României în UE a fost o decizie, nu este o noutate, cu o substanțială componentă politică, fiind insoţită de măsuri instituite pentru a preveni sau remedia o serie de deficienţe. Am intrat în familia europeană deși existau încă probleme în ceea ce privește îndeplinirea unor aspecte tehnice. Unii sceptici față de nivelul de pregătire al României au remarcat că absența unor reușite interne a fost suplinită de inteligența demersurilor diplomatice și eficiența alianțelor în perioada negocierilor de aderare la UE, atitudinea pro-activă fiind vizibilă și în intervalul în care am beneficiat de statutul de observator.

Tabloul este contrastant la câțiva ani după aderarea la UE. Îndeplinim criteriile tehnice dar avem probleme în obținerea confirmării politice pentru a adera la spațiul Schengen. Lăsăm la o parte implicațiile candidaturii Bulgariei care nu influențează fondul. Am solicitat vocal să fim evaluați exclusiv după performanțele tehnice și am subliniat că suntem discriminați. Pe scurt, am minimalizat dimensiunea politică. Negarea deciziei politice la nivelul UE a arătat pe lângă o ușoară tulburare a memoriei instituționale și o lipsă de concentrare în aprecierea mecanismelor decizionale.

Credibilitatea, predictibilitatea, încrederea țin de esența UE. Altădată activi, inspirați, acum reactivi. Atunci flexibili, anticipativi, acum rigizi o perioadă suficien