Într-o ţară condusă autoritar timp de multe decenii, jurnalismul presupunea o doză importantă de echilibristică intelectuală: să comunici în timp ce-ţi reprimi propriile opinii. În Egiptul post-Mubarak, presa începe să gândească cu propriul cap. Va fi lăsată?

Controlul presei şi, în sens extins, al tuturor mijloacelor de comunicare în masă, tine de abc-ul dictaturii. Comunicarea unidirecţională şi repetată a lucrurilor minunate pe care regimul şi liderul le pregătesc “supuşilor” este esenţială pentru inducerea unei disonanţe cognitive sociale. Bineînţeles, după o perioadă, toată lumea încetează să creadă ce se comunică oficial dar monopolul asupra discuţiei face mai dificilă diseminarea frustrărilor personale şi transformarea lor în tsunami-uri sociale, cu potential distructiv pentru regimuri.

Tocmai din cauza nevoii de informare reală, nefiltrată de regim, Internetul a avut atât succes în agregarea frustrărilor sociale, aducând “new media” în prim planul dezbaterii internaţionale. Dacă unii tind să îl idileze, văzând în facebook şi twitter stâlpii democratizării mondiale, iar alţii să îl diminueze, subliniind că şi dictatorii (şi băieţii lor din spatele scenei) pot folosi Internetul, toată lumea este de acord că web-ul este o forţă care, asociată altor elemente – cum ar fi pauperizarea şi tinereţea demografică a societăţilor revoluţionare – a schimbat raportul de forte între oameni şi regim.

Despre jurnalistul captiv

Meseria de jurnalist nu este cea mai dezirabilă sursă de venit din nomenclatorul etic, atunci când te-ai născut într-o dictatură. De fapt, ideea de presă devine goală de conţinut, pentru că obiectivul esenţial al meseriei – cel de informare a cetăţeanului – este pervertit, transformându-se în organ de propaganda a regimului. Jurnalistul, implicit, se transformă şi el din mijlocitor al cunoaşterii lumii înconjurătoare într-un sl