Angelus (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 266 pagini) nu e neapărat o surpriză în scrisul Ruxandrei Cesereanu. Aş putea reţine o notă ironică mai accentuată şi o testare cu vârful peniţei a umorului, însă, altminteri, romanul se aliniază seriei inventarelor ei lacome, nesăţioase, bulimice şi provocatoare. Îndrăgostită de joc şi „împieliţare“ (un termen al lui Mircea Ghiţulescu), experimentează de ani buni şi neobosit ipostaze, măşti, roluri, cu dezinvoltura şi nesăbuinţa personalităţii multiple – alteri dintre cei mai surprinzători şi mai excentrici îi procură aventuri inedite şi-i pun la îndemână teritorii virgine în care exuberanţa sa se poate desfăşura în voie. Ambiţioasele cronici ale ororilor (despre Gulag, tortură, infern etc.) nu fac excepţie: bibliografia imensă este parcursă cu sufletul la gură, fugitiv, neruminant, cu o grabă de a inventaria care riscă să amestece culori, criterii, valori, să relativizeze chiar mai mult decât şi-a propus. Jocul ei un pic pervers cu Textul se mulează pe orice subiect, dar R.C. nu ţine cu tot dinadinsul să-şi atingă scopul pre-scris de titlu, ci ţinteşte, mai degrabă, eliberarea de bibliografia sufocantă şi lansarea unei (auto)provocări. Ipostazele sale preferate sunt ne-cuminţenia (în sensul îndrăznelii de a ataca subiecte parţial tabu) şi supunerea (livrescă, prefăcută) la cea mai în vogă, mai rentabilă atitudine faţă de varii subiecte, cu riscul de a lăsa în umbră trendul de dragul modei. Şi în Tricephalos (2002) mecanismul scriptural funcţiona cam la fel: înghiţirea rapidă de bibliografie ori proprie imaginaţie, apoi răsturnarea lor în pagină, parţial nedigerat. Curiozitatea ei nestăpânită e oarecum artificială, trucată, căci nu-şi lasă răgazul să experimenteze pe cont propriu mai nimic. De aceea, foarte bine scrisă, dezinvoltă, cu multe întredeschideri la fiecare pas, incitând la comentarii şi polemici, cu un lim