O poveste lacrimogenã. Cu o gravidã în şase luni care a nãscut (avortat?) singurã, pe-un pat de spital în Maternitatea Giuleşti. Avea 39 de ani şi o analizã a confirmat cã fetiţa pe care o purta în pântece (sexul copilului poate fi depistat la ecografia de la 4 luni) are sindrom Down. Femeia a decis sã facã avort. Mai putea face avort la 6 luni? În ţãrile civilizate, dotate cu secţii de neonatologie performante, unde incubatoarele pentru prematuri nu se cumpãrã din chetã publicã, prin teledon, un fãt în luna a şasea de sarcinã e considerat viabil. Poate fi recuperat şi salvat. Nu comentãm decizia mamei de a întrerupe sarcina când a aflat cã va avea un copil cu sindrom Down. La 39 de ani, riscurile erau uriaşe, iar atunci când a rãmas însãrcinatã şi le-a asumat! Dar şi-a dorit apoi sã lepede copilul... Şi-n toatã povestea asta lacrimogenã, în care pãrinţii au devenit victime şi medicul de gardã - cãlãul pus la zid de întreaga suflare creştin-ortodoxã, o întrebare importantã a rãmas fãrã rãspuns: cine a aprobat „avortul” şi cum a fost ucis acel copil ÎNTR-UN SPITAL? Conform legislaţiei în vigoare în România, avorturile sunt pemise numai până la 14 săptămâni de sarcinã. Se pot face avorturi (terapeutice) şi dupã 14 sãptãmâni, însă doar dacã există malformaţii ale fătului incompatibile cu viaţa (cu alte cuvinte, copilul nu ar supravieţui dupã naştere, ceea ce nu este cazul la sindromul Down) sau dacă viaţa mamei e în pericol (ceea ce, din nou, nu este cazul). Aceste situaţii sunt prevãzute de Codul Penal în vigoare. Avortul terapeutic se realizeazã nu la cererea voluntarã pacientei, ci doar la recomandarea medicului. În cazul de la Maternitatea Giuleşti, avem de-a face nu cu un „avort terapeutic” , ci, mai degrabã, cu infracţiunea numitã PRUNCUCIDERE. Procedura medicalã urmatã nu a fost specificã unui avort, ci unei naşteri. Cineva i-a administrat pacientei oxitocina (o