Ne învârtim într-un cerc vicios. Criza blochează investiţiile. Blocajul investiţional restrânge afacerile şi obligă atât bugetul, cât şi companiile să reducă plata muncii. Mai departe, forţa de muncă rău stimulată întreţine o evidentă stare de moleşeală. Cercul se închide cu lovitura cea mai năpraznică, pe care o încasează bunăstarea populaţiei.

De fapt, lovită e munca. Iar munca, dezorganizându-se, lasă calea liberă ca lovitura să fie primită drept în plex de către bunăstare. Am văzut deja, în două comentarii precedente, consecinţele dezorganizării muncii: astăzi, în România, prea puţini oameni muncesc. Dar nici calitatea muncii nu e cea dorită.

Bunăstare înseamnă securitate alimentară, locuinţe, echilibru între oferta totală de mărfuri de pe piaţă şi cererea solvabilă, servicii curente, ocrotirea sănătăţii, învăţământ, posibilităţi extinse de petrecere a timpului liber şi multe altele. Ca să avem toate aceste bunuri şi servicii - şi să simţim prezenţa lor în cele mai multe case - e nevoie de mai mulţi bani scoşi din muncă performantă. Banii sunt însă puţini pentru că nouă ne lipsesc câteva chei de la tezaurul bunăstării. Le-am avut cândva, în unele perioade istorice - îndeosebi în anii închegării României moderne, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi în anii interbelici - dar le-am pierdut.

Lucrul bine făcut e prima dintre aceste chei pierdute. România are, acum, o nevoie vitală, rostită doar în surdină şi revoltător de rar. Nevoia de a-şi forma un nucleu puternic şi sănătos de lucrători performanţi, de la manageri la meseriaşi, un milion, poate chiar două, care să împingă economia în sferele eficienţei, productivităţii şi profitabilităţii, trăgând după ei alte milioane de salariaţi, de lucrători "de rând", pe care să-i scoată din vălmăşagul muncii la întâmplare şi să-i atragă în înfăptuiri bine organizate, desfăşurate