Dacă un om se rătăceşte în junglă se poate să întâlnească pe cineva în cale care-i arată drumul. El crede că acela-i drumul şi, în cele din urmă, va ieşi din încurcătură. Dar, dacă un om se rătăceşte în el însuşi, în propriile-i ţesături mentale, în propriile sale credinţe, percepţii şi convingeri, jungla devine periculoasă. Dacă un om se rătăceşte în el însuşi şi-i apare pe drum Dumnezeu întrupat, Iisus, Buddha, Mahomed sau orice altă fiinţă luminoasă a lumii, omul n-o va recunoaşte. O va privi îndelung, cu neîncredere, cu îndoială din perspectiva convingerilor şi a credinţelor care l-au dus în rătăcire, apoi va spune: „Nu e adevărat că drumul pe care mi-l arăţi e bun. Eu ştiu câte experienţe am avut, care mi-au arătat că drumul frumos pe care mi-l arăţi e greşit. Ce-mi spui tu e o aiureală. Lumea-i rea, lumea nu iubeşte, nu primesc nimic bun de la lumea asta, e plină de suferinţă şi de ură”.
Când Iisus a fost crucificat, asta a fost problema oamenilor. Nu l-au recunoscut. Nu l-au recunoscut preoţii şi cărturarii. Ne amintim că ei strigau către Iisus ca şi cum El ar fi fost un tâlhar. Ei aruncau cu pietre, în rând cu toţi neştiutorii obişnuiţi. Strălucirea lui Iisus n-a fost recunoscută, ei au spus – cum facem şi noi atunci când suntem scufundaţi în convingeri şi-n credinţe omeneşti, izvorâte din experienţele dureroase ale vieţii – că acela ce le arăta drumul trebuia ucis. „Nu ne arată drumul drept”, au crezut oamenii. Iar Iisus arătase puterea legii credinţei. Puterea legii iubirii. El dovedise prin propria-i existenţă, prin propriul exemplu că drumul care ne poate scoate din jungla interioară, din confuzie şi din eroare este un drum către iubire şi înţelegerea a aceea ce este, de fapt, credinţa. „Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac”; iată şi mesajul prin care Iisus ne-a spus că suntem răpuşi de inconştienţa noastră. Că singura noastră vină pe
