Constantin Cristache şi-a găsit singur calea într-un oraş care l-a întâmpinat cu „lumina stinsă”. Lipsa semafoarelor destinate nevăzătorilor şi a trotuarelor special amenajate nu îl împiedică pe profesorul timişorean să-şi continue optimist drumul.

„Nu e important că mă lovesc, sau că mă împiedic de ceva, pentru că lucrul acesta nu mă împiedică să merg mai departe, ci mă ghidează spre drumul meu”, este deviza alături de care tânărul profesor Constantin Cristache porneşte la drum, în fiecare zi, în oraşul în care trăieşte de aproape doi ani. Nu a văzut niciodată chipurile oamenilor care locuiesc aici, nici culorile în care soarele pictează oraşul la asfinţit.

Harta oraşului

Ştie însă în care blocuri trăiesc cei mai gospodari timişoreni, pentru că acolo zăpada rămâne cel mai puţin pe alei după o ninsoare zdravănă, dar şi în care zone se găseşte cel mai greu un loc de parcare, pentru că acolo sunt înghesuite, pe trotuare, cele mai multe maşini. În fiecare zi, dascălul născut în Ilfov, şcolit la Cluj şi adoptat apoi de capitala Banatului, parcurge singur, în întuneric total, drumul de acasă şi până la Liceul Teoretic „Iris”, acolo unde predă informatica şi este profesor de sprijin pentru matematică. Adică reia, împreună cu elevii nevăzători, noţiunile pe care aceştia le învaţă la clasă.

Puncte de sprijin

„În mod normal, de acasă până la şcoală fac 20 de minute. Orice s-ar întâmpla, trebuie să îmi găsesc un punct de sprijin, fie un gard viu, fie un perete”, explică profesorul Constantin Cristache, în timp ce se ghidează, cu ajutorul bastonului alb, pe străzile din zona sa, apoi pe aleile din parcul pe care îl traversează zi de zi. Nu numără niciodată paşii sau treptele, ci se bazează numai pe memoria tactilă. Ştie când ar trebui să audă zgomotul făcut de copiii care ies în pauză de la o şcoală din apropiere, dar