"De ce nu sint toate aceste solicitari respinse de facto? De ce ne trebuie raspunsul prin invaluire? De ce apelam mereu, in administratie, la acest pervers limbaj diplomatic? De ce ne ascundem, ipocriti, dupa formule oximoronice?" Cu mai mult timp in urma, un coleg filolog m-a oprit - destul de abrupt - prin Universitate. Era plin de indignare si, in mod vizibil, avea nevoie de un interlocutor, pentru a-si povesti, terapeutic, necazul. "Batrine", isi incepu el litania, fara alte politeturi introductive, "nu mai pot suporta administratia de nici un fel, de la nici un nivel, ti-o spun cu toata convingerea si revolta. Nu ma refer la anumiti oameni din serviciile administrative, ci la administratie ca fenomen mondial. A devenit un monstru autist - si, iata, tu care le ai cu astea, vei observa ca vorbesc aici de-a dreptul nietzschean (facu un gest de alintatura, cum s-o clasific, academica) -, ce ne maninca sufletele tuturor. Traieste doar pentru sine, infruptindu-se, vampiric, din singele multitudinii. Nu serveste omului simplu, asa cum ar trebui sa se intimple (administratorul este, pina la urma, stii tot atit de bine ca si mine, si etimologic vorbind, daca ne gindim la cuvintul suprem al administrarii unui sistem, cel de ministru, un servitor al multimii), ci traieste din biata lui fragilitate. De la ministeriabili, pina la ultimii directorasi, numai vampiri. Adevarati paraziti ontologici, hraniti adica direct din fiinta. Din sarmana fiinta umana". Simtind, probabil, in usoara mea agitatie psiho-somatica, nevoia miscarii ceva mai concludente dinspre teoreticul banal-abstractizant catre situatiunea concret-edificatoare (si generatoare, in fond, a neostoitei iritari la care eram martor!), amicul meu trecu la exemplificari. "Dragul meu, administratia si-a creat pina si un limbaj al ei, pe care poti sa-l interpretezi cum vrei, acesta reusind sa acopere toate variantele pos