Premisa unu: românului îi place să îşi dea cu părerea. El sună non-stop la felurite televiziuni, plăteşte cca 80 de eurocenţi şi zice că „Da, cred că Oana Zăvoranu era gravidă“. Asta e bine, dovedeşte că societatea românească este una cu grad mare de implicare în cele trebi publice. Ştiam cu toţii, de multă vreme, că tot conaţionalul este expert în fotbal, agricultură şi muieri. Dar nu numai atît. Iaca, el se pricepe de minune la divorţuri în familii complet străine („Cine are dreptate, Irinel sau Monica?“), la energia nucleară („Credeţi că ne pîndeşte un dezastru nuclear ca în Japonia?“), dar şi la grafologie, în cazul unui document care s-a văzut preţ de doar cîteva secunde pe ecran („Credeţi că Decretul lui Ion Iliescu este fals sau real?“). La fiecare dintre numitele întrebări, sute de români şi-au dat cu părerea. Ba au şi plătit pentru asta.

Premisa doi: Comisiei Europene îi place să ceară păreri. Vrea să consulte cetăţeanul statelor membre (remarcaţi, nu am folosit odioasa expresie „cetăţeanul european“ şi nu o voi folosi pînă nu mă lămuresc ce înseamnă) pe cam orice temă care intră în vizorul vreunei reglementări viitoare. Motivul: după ce a fost bombardată ani de zile cu acuzaţia „deficit de democraţie“, adică o formulă elegantă pentru „lipsa totală de transparenţă a unor decizii luate autist de nişte funcţionari rupţi de lume şi plătiţi regeşte“, după ce a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona prin care Parlamentului (ales de cetăţeni) i se dă drept de co-decizie, Comisia Europeană zice: „Luaţi de citiţi propunerile mele, daţi-vă cu părerea, să nu ziceţi că nu v-am întrebat“. Fie vorba între noi, plec de la premisa de nevinovăţie şi aş considera că părerile cetăţenilor („din statele membre“, nu „europeni“) sînt chiar citite, analizate, luate în seamă. Mecanismul are un nume oficial, se numeşte „consultare publică“ şi este disponibil la o arunc