Cum femeile puse la zid (de către alte femei, de către bărbaţi, de către societate în general sau de către ele însele) nu sunt puţine, m-am decis să le iau pe rând şi să scriu despre ele şi pentru ele. Despre fiecare tip în parte, cu drag, cu zâmbetul pe buze, cu optimism. Pentru că că nimic nu e bătut în cuie. Şi de multe ori ciuma e doar în ochiul privitorului, aşa cum se spunea mai mult despre frumuseţe. Astăzi episodul 1.
De câţiva ani e modern să fii femeie single. Să te implici în relaţii pasagere, care pot să dureze mai puţin sau mult, de gustibus. Dar fără angajamente sau responsabilităţi. Şi ce dulce poate fi gustul independenţei! Fără bucătărit, fără cicălit...fără gulerul cămăşii pătat cu ruj. Multe prietene gălăgioase, vin roşu, o birmaneză sau un bichon, câteva genţi şi nepărat câteva cutii pline ochi de cărţi şi filme...iată că fericirea înseamnă mai mult decât un inel pe deget şi câteva te iubesc-uri rătăcite. Cam aşa visam eu pe la 18 ani...spuneam că nu mă voi căsători niciodată sau cel puţin până la treizeci şi ceva de ani. Eram sigură că o să iubesc, dar credeam că nu e loc pentru atâta iubire. Că mă iubeam deja pe mine prea mult şi nu voiam să mă părăsesc.
Pe la 19 ani am intrat într-o relaţie care a evoluat repede înspre ceva destul de serios şi am fugit ca o apucată. Cum să îmi pierd tinereţea aşa dintr-o dată? Pe atunci încă eram foarte sigură că o relaţie serioasă (a se citi stat împreună, logodnă eventual, mai departe nu eram în stare să mă gândesc) înseamnă automat pierderea a 10 ani din viaţă. Şi renunţarea la o mie de minunate posibilităţi. Fiindcă mă arsesem o dată, cu un bărbat suficient de în vârstă încât să se gândească la treburi serioase, mi-am spus că de acum o să bag în seamă doar pe cei mai tinerei şi mai nărăvaşi. Ca să trăiesc clipa şi să nu-mi fie frică de viitor.
O vreme a mers. Şi când huzuream de zor, poc,