Mai întîi. Un articol dur în Guardian, care se susţine de fapt pe criticile unor economişti reputaţi care tot atenţionează asupra cercului vicios al “salvatului” prin înfundare totală în datorii:
Există în continuare rapoarte persistente, dezminţite public, care dovedesc că FMI cere Greciei să declare o incapacitate parţială de plată a datoriilor ei. Indiferent de veracitatea lor, opinia generală – a ziarelor specializate The Economist, Financial Times şi a unor economişti fruntaşi precum Joseph Stiglitz, Paul Krugman şi Kenneth Rogoff – este de părere că această incapacitate de plată parţială a Irlandei sau Greciei este necesară, pur şi simplu pentru că povara intereselor este nesustenabilă.
Iar aceste sume enorme de salvare cresc probabilitatea de incapacitate de plată deoarece sunt planuri de salvare de-ale lui Tony Soprano – niciun ban nu ajunge la ţări, ci direct la creditorii lor, băncile europene şi, din ce în ce mai mult, spre fondurile speculative americane. Este o repetiţie a salvărilor băncilor neiubite care s-au desfăşurat în întreaga lume, de data aceasta pe scena internaţională. Contribuabilii aşa-numitelor “economii periferice” sunt pe cale să salveze cele mai mari bănci din Europa.
Apoi, intervine cu un text pertinent (ca de obicei) Liviu Voinea care ridică întrebări extrem de pertinente legate de investiţia în infrastructură, fonduri europene etc. Despre articolul din Guardian suscitat, economistul scrie:
Este o exagerare, fără îndoială, dar cu un sâmbure de adevăr: banii pentru Portugalia nu ajung în Portugalia, ci la băncile şi fondurile de investiţii care au creditat în trecut Portugalia. Iar acestea sunt germane, franceze, chiar spaniole, fireşte şi americane. Contribuabilii din ţările aşa-zise periferice plătesc pentru un model greşit de dezvoltare, dar şi pentru lăcomia unor bănci şi fonduri de investiţii din nucleul
