Acest coşciug în care ne-am îngropat dorinţele, vanităţile,
răutăţile, cară cerul sub capacul de plumb, peste tot ne saltă,
poartă embrionul crescut în sacul de materie grea,
dar 21 de grame de suflet ne ridică mai sus decât norii,
sania ne poartă trupul şi îşi pierde urmele-n zăpadă
şi, mai uşori, nu ne mai înşurubăm în pământul cu morţi.
Şi ştiu asta pentru că tu nu poţi să mori, iubito,
pentru că nu poţi să dispari, mamă,
pentru că nu poţi să mă părăseşti, tată.
Acest cărucior în flăcări arzând toate dealurile, toate clădirile
şi toate mările, nu e decât şirul de forme care mă urmează
veşnic. Cad din vârful muntelui şi mă prăbuşesc
în gheaţa adâncului. Mă opun… Gândesc… Deci exist…
Mişc mâinile din ce în ce mai lent, până când nu mai plutesc.
Iar sufletul se ridică deasupra şi începe să cunoască,
prinde fulgerele din univers şi le creşte lumina.
O pace albă pătrunde.
Cineva îmi încălzeşte trupul nemişcat, părăsit.
Cineva ţopăie pe pieptul meu ca o pasăre
înnebunită, în rit.
Un magnet mă trage spre el cu forţă enormă
şi cad spre inima mea întunecată,
spre infime tunele ce tremură ca ierburile marine
bătute de valuri eterice.
Cad în explozii prin pădurea în flăcări. Trec podul invizibil.
21 de grame de suflet mă ridică mai sus decât norii,
pe când sania îmi cară cadavrul şi îşi adânceşte
urmele-n zăpadă,
dar eu nu mai mă înşurubez în pământul cu morţi.
Şi ştiu asta pentru că eu sunt peste tot
şi tu nu poţi să mori, iubito,
pentru că tu n-ai putea să dispari, mamă.
Pentru că tu nu poţi să mă părăseşti, tată.
Acest coşciug în care ne-am îngropat dorinţele, vanităţile,
răutăţile, cară cerul sub capacul de plumb, peste tot ne saltă,
poartă e
