La fiecare sfârşit de martie obişnuim să-l omagiem pe Nichita Stănescu, poetul care a dominat scena literară postbelică timp de cel puţin trei decenii, de la moartea lui Labiş încoace, până la sfârşitul regimului comunist şi chiar şi după aceea, în pofida revizuirilor est-etice (via Monica Lovinescu) şi a repetatelor tentative de reconfigurare a canonului estetic (provocate de apologeţii generaţiei '80). Dar nici Dimov, nici Mircea Ivănescu ori Gellu Naum, poeţii propuşi ca posibili rivali, n-au izbutit să-l detroneze pe autorul Necuvintelor şi să-l răstoarne din vârful ierarhiei. Şi asta pentru că lirica stănesciană, pe lângă indiscutabila valoare estetică, a constituit cel mai popular şi mai frecventat "model" pentru generaţii întregi de versificatori, stănescianismul devenind un veritabil fenomen socio-cultural, un mod de a vorbi şi de a trăi "poetic", cu mare impact în rândul maselor cititoare.

Într-adevăr, în conştiinţa publicului larg, Nichita ("îngerul blond") a întruchipat ca nimeni altcineva (cu excepţia lui Eminescu, desigur) imaginea Poetului, a Poetului născut, nu făcut. Aşa a ajuns să se cristalizeze mitul stănescian, favorizat, e drept, şi de contextul istoric (în comunism, scriitorul avea un statut privilegiat), şi de tăietura enigmatică a versului (făcută parcă să dea oricărui profan impresia că gândeşte), şi de biografia sa exemplară, de artist boem, hippie, prietenos şi spontan în toate, iubitor de vodcă şi de femei şi iubit, la rândul său, de cuvinte. Atât de iubit, încât aveai impresia că trăieşte într-o stare de graţie şi de euforie perpetuă, ca un zeu inspirat. El însuşi mărturisea dealtfel, ori de câte ori avea prilejul, că poezia vine de undeva din adânc şi că poetul nu-i decât "o pată de sânge care vorbeşte". Vorbeşte (nota bene!), nu scrie - iar când se va fi întâmplat să fie, totuşi, şi scriere, ei bine, atunci poezia, zice Nichit