Irina Sârbu alături de fiul Ancăi Parghel, Ciprian La 27 de ani, cântăreaţa de jazz Irina Sârbu se poate numi o răsfăţată a sorţii. Şi-a descoperit chemarea şi a avut şansa să întâlnească oamenii potriviţi care să-i îndrume paşii.
• Eşti mai degrabă o persoană cu picioarele pe pământ sau preferi să trăieşti pe cât posibil într-o lume a ta, boemă? Ai crescut într-o familie de artişti şi adesea suntem tentaţi să credem că firile artistice plutesc undeva în straturi mai înalte.
Am câte ceva din toate. Pot să şi visez, dar pot fi şi foarte pragmatică atunci când e cazul. Cea mai bună dovadă este faptul că eu sunt şi managerul trupei mele de jazz cu tot ce implică asta. Să nu credeţi că e uşor să organizezi un concert sau un turneu, dar am învăţat să fiu atentă la toate detaliile. Cât despre partea visătoare, nimic nu mi se pare mai frumos decât să mă las purtată pe scenă de frumuseţea unei melodii, a unei stări sau a unui sentiment.
• Ai intrat în lumea muzicii ca instrumentistă, dar ai ajuns să te faci cunoscută lumii prin vocea ta. Când şi de ce ai simţit că drumul tău trebuie să se îndrepte către altceva?
Eram la liceu, sfârşitul clasei a XI-a, când toţi ne dăm seama că trebuie să alegem o facultate şi un drum în viaţă. Am hotărât să renunţ la cariera de pianistă (care oricum nu mi se potrivea şi simţeam asta) şi am dat examen la UNATC, secţia Actorie. Mă bucur că am făcut această alegere, am intrat într-o altă lume care m-a ajutat să mă dezvolt şi să capăt încredere în mine. Să cânt am început dintr-o joacă, alături de colegul şi de prietenul meu Andrei Tudor, care era pasionat de jazz. Am cântat destul de des în această formulă de duo prin cluburile din Bucureşti, şi nu numai. Apoi am cunoscut-o pe Anca Parghel, de la care am luat lecţii serioase de canto şi improvizaţie. Lucrurile s-au legat mai departe