Organizarea de întâlniri cu jurnaliştii pentru a le prezenta fie un produs, fie o strategie, fie propria viziune asupra faptelor şi, mai ales, pentru a răspunde la întrebările lor este o invenţie a secolului XX, cu începuturi firave, se pare, prin anii Primului Război Mondial. În engleză, press conference datează de prin 1937, iar în franceză conférence de presse are prima atestare în 1952. În română, nu trebuie să ne aşteptăm să întâlnim conferinţa de presă, înainte de 1990, decât cu referire la realităţi neromâneşti (la noi, nu presa lua la întrebări, ci partidul, ale cărui conferinţe erau însă "de dări de seamă şi alegeri").
Nu e de mirare, aşadar, că prima atestare a unei conferinţe de presă în baza de date a DCR este tocmai din 1981: "La Tokio a avut loc o conferinţă de presă în cadrul căreia preşedintele firmei Sony a prezentat ziariştilor primul aparat fotografic care, în loc de film, foloseşte un videodisc magnetic…" (R.l. 5 X 81 p. 6).
Italiana a calchiat sintagma (probabil, ca şi româna, din franceză) sub forma conferenza stampa şi, datorită patimii cu care locuitorii Cizmei trăiesc (ei nu privesc, precum celelalte popoare, ci trăiesc la intensitate de infarct) spectacolul fotbalistic, au oferit-o lumii, întoarsă pe dos, sub forma silenzio stampa, tăcerea în relaţiile cu presa.
Silenzio stampa este, zice-se, invenţia unui antrenor italian legendar, Enzo Bearzot - foto 1 (decedat în decembrie 2010) -, intrat în istorie, cu nelipsita pipă între dinţi, pentru că a dus squadra azzurra la titlul mondial în 1982. Tot atunci a organizat, calm, şi prima silenzio stampa. Povestea nefiind lipsită de farmec telenovelistic, nu putem să trecem peste ea…
Selecţionata de fotbal a Italiei începuse turneul final din Spania cu trei meciuri egale şi un singur gol… Mergea, fără glorie şi fără speranţă, în faza următoare. Presa ar fi vrut pieile
