Una Furtiva Lagrima interpretata de Joshua Bell. Niciodata parca nu spune linistea mai multe decat atunci cand canta Joshua.
Cantand, el transcede fiinta, devine sunetul, vioara, arcusul, muzica. Devine Tu. Devine Eu. Timpul se opreste, spatiul se dilata in sunet. Urcus, coboras, stagnare innebunitoare. Si apoi , din cand in cand….Linistea. Eternitate. Joshua iubeste linistea – acea liniste dintre sunete, scurta dar infinita liniste dintre note. Iubeste tacerea – poarta spre divinitate ce incheie o bucata asternand spatiul binecuvantat ce o va primi pe urmatoarea. O liniste revelatoare si extatica…linistea lui Joshua.
Isi ingrijeste sunetul ca nici un alt violonist pe care l-am ascultat. Il cauta, il slaveste, il mangaie, il ridica adorator pe un piedestal, il imbratiseaza si il invaluie cu iubire in timp ce ii da drumul suav in eter. Alteori il elibereaza cu venerare violenta, cu durere surda sau cu furie muribunda de prea multa dragoste. Oricum ar fi, pare ca o bucata din sufletul lui pleaca odata cu fiecare sunet ce zboara spre inima ta. Arcusul devine hipnotizant, te poarta intr-un taram magic unde razi, plangi, iubesti, nostalgille-ti rabufnesc zanatece, renasc vise ascunse de care uitasesi demult, ai zice ca primesti saruturile ce nu ti-au fost niciodata date, parca-s aievea vise odata interzise. Retraiesti caderi in pacat, soapte furate ce-ti opresc respiratia, cautari de divin. Senzatiile cresc mereu intr-un ritm sacadat, cu opriri ce iti taie suflul…te mangaie apoi cu un acord ce iti picura liniste in ranile ce incep sa se deschida incet-incet… nu mai poti sa respiri , din nou…… acorduri muscatoare, turbate se acumuleaza. Un strigat? Orgasm auditiv, un sunet al carui ecou se sparge in milioane de bucati de suflet imprastiate in aer…in milioane de cioburi, ale aceluiasi suflet…Si apoi …linistea! Si fiecare din noi se regaseste in acea