Sărbătoarea este un timp împrumutat timpului, este expresia unei lumi mitice de dinaintea istoriei, civilizaţiei, legilor şi obiceiurilor. Este purtătoare de speranţă, simulând eternitatea. Sărbătoarea permite acea comuniune periodică dintre om şi divinitate, redă dimensiunea sacră a existenţei şi asigură – aşa cum remarca Eliade – „o veşnică întoarcere «in illo tempore», într-un trecut care este mitic şi nu are nimic istoric”.
Zeu autohton şi zeiţă sabină
Una dintre cele mai frumoase şi aşteptate sărbători de peste an este Duminica Floriilor, ziua tuturor florilor. Înflorirea lor e lucrarea tainicei iubiri dintre apă, consacrat simbol feminin, şi foc, principiu masculin reprezentat de razele Soarelui. Sărbătoarea, astăzi eminamente creştină, poartă cu sine amintirea vechilor festivităţi romane dedicate zeiţei Flora, cea care aducea primăvara şi dăruia oamenilor mierea împreună cu toate seminţele florilor. Nu întâmplător Duminica Floriilor vine imediat după Sâmbăta lui Lazăr, sărbătoare religioasă grefată şi ea pe incantaţiile unei străvechi ceremonii de renaştere a naturii, prin moartea şi învierea unui zeu autohton al vegetaţiei. Lăzărel (Lazăr, Lăzărică) este evocat, îndeosebi în sudul ţării, printr-un dans, ritual executat de copii în Sâmbăta Floriilor sau printr-o ceată de fetiţe-colindătoare, care aduc în curţile oamenilor un fel de spectacol alegoric al morţii, privită ca nuntă.
Tot ele (întocmai ca în prag de An Nou, când umblă cu Sorcova) ating gazdele cu ramurile verzi de salcie, pentru ca acestea să fie înfloritoare, mlădioase, pururi tinere şi viguroase tot anul.
Ramuri de salcie
Biserica ortodoxă celebrează de Florii intrarea Mântuitorului în Ierusalim, unde a fost întâmpinat cu flori şi ramuri de finic, după minunea învierii din morţi a lui Lazăr. În amintirea acestui moment, românii duc la b
