Nu demult, islandezilor Yrsa Sigurdardottir şi Arnaldur Indridason le-au apărut câteva thrillere în româneşte. Cititorii au descoperit cu stupoare, existenţa unei tradiţii literare valoroase, unul dintre reprezentanţii ei fiind încununat, de altfel, cu un Premiu Nobel, în 1955.
„Oraşul borcanelor”, primul roman al lui Arnaldur Indridason, ne-a făcut cunoştinţă cu Erlendur Sveinsson, un inspector de poliţie conştiincios, pedant în cercetările sale, de o tenacitate ieşită din comun. Nu e simpatic şi nu râvneşte nici o clipă să-i cucerească pe ceilalţi. Mai tot timpul faţa lui rămâne moro-cănoasă, iar vorbele îi sunt rareori binevoitoare. Personajul şi-a confecţionat o mască, pentru a nu-i fi scrutate frământările.
"Mama lor se uită la bebeluşul mort din braţele ei, îl legănă ca o nebună înainte şi înapoi, suspină şi plânse cu sughiţuri. Aparent insensibil la plânsetele ei, Simon se uita fix la trupul tatălui său, de parcă nu credea ce vedea. O băltoacă de sânge începea să se adune sub el. Simon tremura ca o frunză în vânt" În „Liniştea mormântului” îl redescoperim la fel de acaparat de munca sa. Dar, totodată, şi tracasat în continuare de problemele sale de familie. Divorţat de mulţi ani, a pierdut contactul cu copiii săi, Sindri Snaer şi Eva Lind. Băiatul s-a înstrăinat, iar fata a apucat-o pe căi greşite – se droghează, trăieşte în promiscuitate cu amici dubioşi, rămânând şi însărcinată. Mai mult, Erlendur este bântuit de coşmare, din pricina unui episod din copilărie, când, surprins de un viscol, şi-a pierdut fratele mai mic, ani la rândul învinovăţindu-se de moartea lui.
Totuşi, în ciuda tuturor problemelor care îl răvăşesc, inspectorul continuă să fie la fel de eficient, într-o anchetă extrem de complicată. La marginea oraşului Reykjavik, pe un şantier, este descoperit un schelet. Nu e din vremea vikingilor, dar nici de dată recentă –
