Într-una din serile trecute, un prieten - din acea specie admirabilă de intelectuali îndrăgostiţi de oraşul în care trăiesc - mi-a arătat, casă cu casă, o zonă cu mare potenţial turistic a Bucureştiului, Lipscaniul. Sursa: EVZ

Faceţi această experienţă şi garantez că veţi fi încântaţi. Iubirea prietenului meu e una avizată, hrănită cu date şi evenimente, cu personaje şi întâmplări. Îi rămân recunoscător pentru că, între altele, m-a dus până în faţa sediului legendarei bănci cu ecouri moromeţiene, Marmoroşblanc (Marmorosch Blank), pe care o credeam de mult dispărută, asemeni altor bijuterii arhitectonice ale oraşului. Dacă mai pun la socoteală că seara s-a încheiat cu o scânteietoare discuţie cu un personaj fascinant, care-şi împarte, filosofic şi oenologic, viaţa între Ierusalim şi Bucureşti, entităţi pe care le iubeşte cu pasiune, chiar am pentru ce să le rămân dator.

Rândurile de mai sus nu sunt decât contrapunctul la drama unui oraş şi la iresponsabilitatea unor edili. De fapt, e vorba de o iresponsabilitate generală, tipic românească. Bucureştiul a ajuns în halul de delabrare actuală şi pentru că nimănui nu-i pasă de ce se întâmplă cu el. (Când spun Bucureşti, completaţi, vă rog, numele oraşului în care locuiţi, pentru că situaţia e identică.) Suntem săraci, dar, mai mult decât săraci, suntem descreieraţi. Risipim sute de mii de euro pentru a planta flori, dar nu găsim câteva zeci de mii pentru a reabilita casele cu bulină roşie. Trec aproape zilnic pe lângă o astfel de clădire. Ea nu se găseşte pe cine ştie ce străduţă marginală, ci chiar pe Bulevardul Magheru. Trec şi aştept mereu să văd schele, muncitori, camioane cu nisip, cărămizi şi ciment. Nici vorbă. Dacă primăria de sector, cea generală, republica, Uniunea Europeană sunt indiferente, de ce nu acţionează locatarii?!

Acesta e misterul pe care n-am să-l pătrund niciodată: