Foto: Victor Stroe / JURNALUL NAŢIONAL Miercuri, 20 aprilie, ora 14.00, va avea loc la Librăria Mihail Sadoveanu din Capitală lansarea cărţii “Strigăte spuse în şoaptă” de Ştefan Mitroi, precum şi a monografiei “Ştefan Mitroi, optzecistul fără generaţie” semnată de criticul literar Ana Dobre. Vor vorbi cu acest prilej D.R. Popescu, Lucian Chişu, Verginia Vedinaş şi Nicolae Iliescu. În avanpremierăacestui eveniment, Jurnalul Naţional a stat de vorbă cu Ştefan Mitroi.

Jurnalul Naţional: Domnule Ştefan Mitroi, sunteţi un om foarte legat de locul naşterii sale.”Strigăte spuse în şoaptă”, cea mai recentă carte care vă poartă senătura, confirmă acest lucru. Acasă are, la dumneavoastră, semnificaţii tulburătoare, pe care cititorul le descoperă şi în poezia, şi în proza, şi în publicistica dumneavoastră. Vă propun să vorbim despre începuturi, despre cel puţin două începuturi: în viaţă şi în cunoaştere. Cum aţi început drumul în acest labirint al vieţii?

Ştefan Mitroi: M-am pomenit mirându-mă. Că exist, în primul rând. Apoi, de ceea ce era în jurul meu: lumina, cerul, păsările, copacii. Mai târziu am început să mă mir de oameni. Să-mi pun întrebări în legătură cu ei. De ce sunt aşa cum sunt? Ce sunt viaţa şi moartea? Ce este dragostea? Ce este ura? De unde vin ele? Şi de ce vin?

J.N.: Vă puteţi explica ataşamentul faţă de satul dumneavoatră, faţă de părinţi? E o datorie a fiecăruia sau ţine de imponderabilele sufletului omenesc?

Ş.M.: Acolo a început şi începe mereu lumea pentru mine. Dragostea mea faţă de acel loc şi faţă de părinţi, de amintirea lor mai bine zis, nu e o datorie, datoria însemnând, cum bine ştim, obligaţie. Ataşamentul faţă de satul natal şi de cei ce mi-au dat viaţă nu ţine de vreo obligaţie, ci de felul în care mi-este alcătuit sufletul. El, sufletul meu, ştie de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, eu nu. Şi cred că nici n-are rost