Cât l-a ţinut cocoţat pe creasta valului popularităţii, poporul a fost suveran. De câte ori avea câte o cumpănă politică, anunţa emfatic, de regulă în timpul unor băi de mulţime, că el se va întoarce mereu la popor. Totul se făcea pentru popor şi în numele poporului, de la masacrarea maidanezilor sau dărâmarea chioşcurilor şi până la ascultarea telefoanelor ori modificarea Constituţiei. De-o bună bucată de vreme, însă, de când cu amputările administrative de venituri şi cu anunţurile ciclice de ieşire din recesiune, cota lui de popularitate l-a băgat sub val, iar băile de mulţime i s-au rărit până spre dispariţie. Fiindcă poporul, fost pe vremuri suveran, astăzi departe de orice orizont de prosperitate, a început să-i cam dea cu huo pe unde-l prinde la vedeală. Nici foarte apăsat şi nici măcar extrem de convins, dar suficient cât să-i îngheţe sângele-n vene şi să-i sporească dispozitivele de pază. Şi a devenit în accepţiunea prezidenţială – el, poporul, altădată cântat de scribii de curte şi folosit ca alibi de preăedintele care-şi dorea să rămână scris cu litere de aur în cărţile de istorie - extrem de blamabil, dacă nu chiar detestabil.

Foştii suverani nu vor să trăiască într-o ţară modernă, se internează ca neghiobii în spitale care nu merită să funcţioneze, aşteaptă să le dea statul pomeni şi beau la birt în loc să-şi bage plugul în hectarul şi jumătate din spatele casei. Sigur că, împreună, locuitorii arealului Carpato-Danubiano-Pontic nu alcătuiesc nici cel mai harnic, nici cel mai serios, nici cel mai dornic de schimbare popor. Doar că-s aşa de nişte mii de ani, ceva dinainte ca Gheorghe Dinică, în nemernicia lui, ca un câine turbat, să se autodemaşte, în faţa lui Ilarion Ciobanu, că a muşcat mâna (lui Amza Pellea) care l-a hrănit. Iar lupta constantă cu rodul viilor e chiar mai veche.

Este de-a dreptul jenant că, după mai bine de şase