Fraternizare cu Miliţia Întâi au venit nişte miliţieni. Parcă ieşeau din pământ, din tufişuri, din pereţi. Regimul, pe ducă, îşi scotea organele la vedere. Au făcut un lanţ în faţa Comitetului Judeţean. Printre ei l-am recunoscut pe şeful de post de la mine din comună. Mai bine ar fi fost mobilizată nevastă-sa, că era de două ori mai mare decât dânsul. Ştia tot satul că-l bătea cu mâinile goale de câte ori o supăra cu ceva. Şi era supărăcioasă tare.
Din restaurant, dacă roteam privirea ca acele pe ceas, vedeam Primăria în stânga, Comitetul Judeţean de Partid drept în faţă, Teatrul "Mihai Eminescu” în dreapta. Stăteam acolo ca la spectacol. Fără forfota aia albastră, centrul era liniştit. Din când în când mai traversa câte unul piaţa. Miliţienii îi făceau loc să treacă. Nu se auzea decât fâlfâitul steagurilor când se trezea vântul. Nu ştiu cine şi de ce le pusese peste tot, pe stâlpi, pe balcoanele Comitetului, la teatru, parcă venea Ceauşescu.
După primul rând de bere au început să vină muncitorii din zona industrială. Veneau încolonaţi, frumos, cu secretarii de partid în frunte, escortaţi de miliţieni exagerat de prietenoşi. Ca la nuntă. Duceau deasupra capetelor pancartele cu care ieşeau de obicei la o stimă, la o mândrie…
– "Să condamnăm cu hotărâre actele huliganice de la Timişoara”…
Florentin citea de pe prima pagină a "Clopotului” cu vocea şi cu gesturile lui Ceauşescu.
– Oricine poate să-l imite! – a început Florentin să peroreze, cu degetul ridicat, semn că urmează să spună ceva important. Toţi suntem în stare să-l imităm pe Tovarăşul. Mai bine sau mai prost. Dar, de fapt, nu e un act de imitaţie, nu ţine de talentul actoricesc. Toţi vorbim şi gesticulăm în mod natural ca… – şi a arătat cu degetul în sus, exact cum făcea bunicul când se referea la Dumnezeu. Zic de noi, ăştia care ne-am născut în epoca-pe-
