Am ajuns la numerele 8 si 13. 8 asumari de raspundere pe 13 proiecte de lege ale lui Emil Boc din iunie 2009 incoace. Sunt numere record, prin comparatie cu cele patru asumari ale lui Adrian Nastase si cele doua ale lui Calin Popescu Tariceanu, desi guvernele PSD si PNL au fost, cel putin teoretic, minoritare, spre deosebire de cabinetele Boc.

Majoritatea lui Emil Boc este insa ineficienta din cauza indisciplinei de partid si a instabiltiatii de pe scena politica, unde parlamentarii se misca intre tabere precum pasarile migratoare. In plus, este adevarat ca multe din aceste asumari au fost autentice urgente, menite sa remedieze in ceasul al 13-lea restante ale tuturor guvernarilor.

Dar chiar si asa tot ne aflam in fata unui exces periculos pentru democratie. Exista in aceasta procedura, teoretic exceptionala, devenita una banala in actuala guvernare, o forma de sfidare, de aroganta a Puterii care se socoteste omnipotenta.

Este o mentalitate tipica politicii romanesti, fara exceptie aproape in ultimii 20 de ani. Si fiecare putere aroganta este urmata de o alta putere aroganta, care se socoteste indreptatita sa rada pana la fundatie orice constructie a celor dinainte.

Pe fond, cele doua acte normative pe care Boc isi va asuma raspunderea azi au un statut fundamental diferit. Prin plafonarea salariilor cadrelor didactice, Guvernul incearca, dupa cum bine spune Mircea Cartarescu, sa corecteze o aberatie printr-o alta aberatie.

Este o mostra de infinita ipocrizie, daca nu chiar de nesimtire ca dupa ce ai incercat sa darami Guvernul Tariceanu pentru neaplicarea legii de majorare a salariilor prfesorilor, sa vii acum cu o astfel de reglementare care intra in conflict inclusiv cu numeroase hotarari judecatoresti.

E drept, premierul si-a asumat eroarea de atunci. Si ce sa facem noi cu aceasta recunoastere