Proiectilele din diplomat

Cu amândoi miliţienii la masă, unul în stânga şi altul în dreapta lui, Ticuţă putea îndrăzni să ţină băutura la vedere. A scos vreo zece beri din diplomat şi le-a înşirat una lângă alta. Zicea că sunt proiectile cu care va trage în melancoliile lui. L-a prins de braţ pe Mitică şi a început să-i recite – întâi la ureche, apoi tot mai tare; s-a ridicat de pe scaun şi vocea lui uriaşă s-a rosogolit ca un puhoi în sală: "Tată, nu mai bate caii, nu mai bate caii, tată!/ Nechezatul lor mă taie, fulgerând ca o rindea./ Doar în coama lor crescută cât o iarbă vinovată/ Îndrăznii să plâng, prunceşte, moartea mirilor de nea”.

Ticuţă recita cu toată fiinţa lui. El însuşi se înfiora când rostea versurile şi suflul ăla fierbinte trecea la noi, ne învăluia, ne cutremura. Ştia să reteze versul brusc între două cuvinte, să lase între ele o punte de tăcere, o respiraţie chinuită, de jivină cu gheara prădătorului în gât. Sau trăgea de o vocală până începea să vibreze şi simţeam cum se desprinde din trupul poemului şi pluteşte singură, ca o păpădie, în aerul restaurantului, lovind uşor norişorii de fum de ţigară. În ochii lui am putut vedea, într-o clipire, spaima fără capăt a calului lovit cu bâta peste bot. Îl mai auzisem pe Ticuţă de două-trei ori recitând poezia aia a Carolinei Ilica, însă niciodată n-am simţit, ca atunci, pe mâini şi pe faţă, arsura sângelui de cal.

Când a terminat poemul, în restaurant nu se mai auzea decât respiraţia lui Ticuţă. S-a aşezat pe scaun, şi-a prins faţa în mâini şi a rămas aşa câteva clipe să-şi revină. Ăia câţiva turişti rămăseseră cu furculiţele în aer, cu ochii la prietenul meu. Miliţienii amuţiseră şi ei. Lui Mitică îi dădeau lacrimile. Şi-a tras căciula pe ochi să nu-l vedem, dar o lacrimă i-a căzut pe ţeava puştii şi s-a scurs ca un glonte moale, transparent, în sens invers, dinspre cătare spr