Foto: Cristian Marcu Hristos a înviat acum două milenii şi ceva. De atunci, luând ca bornă peste veşnicii ieslea însufleţită cu prunc ceresc din Bethleem, tot numărăm anii, iar de Paşti rostim, de parcă noi înşine am dăltuit din cremenea timpului miracolul — „Hristos a Înviat!”. Noi însă, poporul român, batjocorit ca niciodată în istorie, umilit şi crucificat, când înviem? Mai înviem vreodată? Slabe şanse, în vremuri în care Irod redivivus, într-o variantă blestemată, stăpâneşte nestingherit şi ucide. Umileşte, sărăceşte poporul până la distrugere, îl fugăreşte în ruşinoase bejenii prin lumea largă, unde am devenit, mulţi dintre noi, sclavi sau cerşetori, dizolvă fiinţa naţiei. Fiul Omului a înviat prin credinţa în Tatăl Ceresc şi în El însuşi, în taina bunătăţii Lui care i-a dat tărie. Tărie clătinată o singură dată când a şoptit, pe cruce, cu ultimele puteri, „Eli, Eli, lama sabahtani?”. Pe noi ce ne mai salvează atâta vreme cât credinţa în noi înşine s-a consumat, a ars ca o feştilă, fumegă acum palid din vreascuri umede şi rumeguş? Ce ne mai poate salva după acest urcuş batjocoritor pe Golgota, biciuiţi şi răstigniţi de piraţii şi târfele pe care noi înşine ni i-am ales şi, probabil, ca într-o inimaginabilă narcoză, îi vom reînscăuna la nesfârşit?
De Florii s-au împlinit patru ani de când s-a prăpădit mama. Mă uit, priponit în gândurile mele, nu întotdeauna alinătoare, din pridvorul casei spre turlele bisericii de peste drum. Soarele, vag generos, şterge, cu mătura lui de raze, turla clopotniţei extrasă din ceţurile care au tot stat la Sângeru toată iarna. Tabla, croită din unghiuri, închipuie solzii argintii ai unei vietăţi care înoată în aer. Între oamenii care trec în sus şi în jos, mai toţi povârniţi, nici unul ţanţoş, o zăresc pe ţiganca Eugenia. Are peste 70 de ani, obrazul ei măsliniu s-a stâlcit. Cară, cât e ziua
