În America, modelul nostru, aflat se pare şi el în dificultate, sigur la altă scară decât România, ne atrage atenţia Dorin Tudoran, se discută în unele cercuri despre reducerea numărului de mandate ale congresmenilor la două, ca în cazul preşedinţilor. Nu ştiu dacă asta este o soluţie pentru ei, dar ştiu sigur că s-ar potrivi de minune României, unde clasa politică se eternizează în Parlament, cu tot uninominalul decis acum câţiva ani.

Ar trebui, poate, să începem prin a ne întreba de ce nu se admit mai multe mandate pen-tru preşedinţii de state democratice. Dacă ne uităm spre ţările cu preşedinţi pe viaţă, printre care cele arabe, unde se petrec primă-vara asta mari mişcări, înţelegem de ce.

În lumea democratică, oricât de bun ar fi un preşedinte, după două mandate i se spune mersi şi se caută altul. Ca nu cumva să avem noi Ceauşeşti, Honeggeri, ca să nu spun Brejnevi, Hitleri sau Stalini, modelele de neconfundat ale sistemului plurimandate. Dar argumentele care funcţionează în cazul preşedintelui pot fi invocate şi pentru deputaţi şi senatori. Sigur, puterea acestora nu este atât de întinsă pe cât este a preşedintelui, chiar într-un stat de drept, şi de aceea se va fi acceptat candi-da-tura la nesfârşit pentru parlamentari, refuzându-i-se, în schimb, acest drept întâistătătorului naţiei. E drept că, printr-o prezenţă mai îndelungată în parlamente, aleşii îşi pot exercita competenţele, atunci când ele există, mai bine decât dacă ar dispărea definitiv după două mandate.

Acelaşi argument poate fi invocat şi în cazul funcţiei supreme: păi, dacă omul se potriveşte atât de bine cu funcţia, atunci de ce să nu-l lăsăm să stea acolo mai mult timp, spre binele tuturor? Argument invocat adesea de ilies-cieni în favoarea idolului lor. Nu l-am auzit recent pe un prea vioi preot din Răşinarii lui Cioran şi ai lui Goga apreciind că, dacă dl Iliescu mai era şi