Zilele trecute un lider al comunităţii ruse din Republica Moldova şi-a anunţat candidatura la funcţia de primar general al Capitalei. Şi, cum îi place să facă declaraţii extravagante pentru a epata, de data aceasta a spus că, dacă va fi ales primar, va învăţa „limba moldovenească".

La prima vedere nu e nimic nou în această afirmaţie şi nu ar merita să fie comentată. Atâţia reprezentanţi ai comunităţii rusolingve au promis acest lucru, dar foarte puţini l-au onorat.

Unul dintre puţinele exemple pozitive este Valentin Crâlov. În ceea ce-l priveşte însă pe Valeri Klimenko, spusele lui mi-au amintit de o glumă de-a lui Gheorghe Urschi, de prin 1990. Umoristul spunea că soluţia cea mai bună ca moldovenii să se îmbogăţească e să devină toţi, pe rând, deputaţi!

Cam aşa e şi cu promisiunea lui Klimenko, din care reiese că doar după ce ruşii vor obţine funcţii de conducere - de preferinţă toate - numai atunci ne vor învăţa limba! Asta e ca şi cum moldovenii care pleacă în Italia sau Franţa le-ar pune condiţii celor de acolo: vreţi să vă învăţăm limba, daţi-ne funcţii de conducere şi o însuşim cât aţi clipi din ochi!

Dar să revenim la „oile noastre". Cei mai mulţi rusofoni nici nu s-au încumetat să admită că vor învăţă limba română. Asta pentru că nu au depăşit un complex psihologic al „fratelui mai mare", al „eliberatorilor", cărora moldovenii români locali ar trebui, după logica lor, să le fie veşnic recunoscători. Cu alte cuvinte, e vorba de o atitudine de tip colonial, imperialist, care trădează o relaţie imaginată de reprezentanţi ai metropolei în raport cu populaţia „indigenă".

Această atitudine a fost alimentată în timpul URSS de dominaţia rusofonilor în zona urbană, ceea ce le dădea aere de orăşeni superiori locuitorilor de la sate, care erau în mare parte etnici români. Altfel spus, statutul urban al acestora era dublat de afiliere