Anul trecut, un bărbat „şi-a păcălit” fiica vitregă de 1 aprilie. El i-a dat telefon copilei de 16 ani şi i-a spus pe un ton extrem de serios: „Vino repede acasă, că mi-am rupt piciorul, sunt într-o stare groaznică, vai, au, auuu, trebuie să mă duci la urgenţă”. Fata a alergat într-un suflet către casă, sincer afectată de situaţia tatălui şi gata să-l ajute! Când a ajuns acasă, bărbatul râdea mânzeşte şi stătea tolănit în faţa televizorului. „Te-am păcălit de 1 aprilie”, a spus el satisfăcut de marea faptă, iar copila – fireşte – s-a supărat.
Ea crezuse totul real şi trăise emoţiile de spaimă, de îngrijorare, de nefericire specifice unui moment de viaţă urgent şi nefericit. A trecut timpul, s-au scrus zilele şi, iată, a venit iarăşi 1 aprilie, dar cel de anul ăsta. Bărbatul care-şi păcălise fiica anul trecut îi telefonează impacientat soţiei sale, care era la serviciu: „Vino repede să mă ajuţi, că mi-am rupt piciorul”! „Fugi de aici, că gluma asta proastă ai făcut-o şi anul trecut. Nu-ţi merge cu mine”, a spus femeia amuzată. S-a zbătut omul nostru, a descris cum a alunecat pe-o suprafaţă udă, a descris că piciorul îi atârna în piele într-un anume loc, că avea dureri insuportabile, dar... nimic. Nici femeia, nici fiica n-au mai vrut să-l creadă, până când le-a chemat la Spitalul de Urgenţă, unde ajunsese cu Salvarea. Păcăleala de anul trecut a devenit adevăr anul ăsta. Să fie, oare, o simplă coincidenţă?
„Fiica soţiei mele e o vrăjitoare”, i-a mărturisit bărbatul unei cunoştinţe, semn că el însuşi n-a văzut în asta o simplă coincidenţă. Din nefericire, n-a înţeles că, dacă întâmplarea aceasta n-a fost generată de hazard, n-a fost generată nici de fetiţă, ci de propria sa „păcăleală”, de propria glumă, de propria imaginaţie. Iisus ne-a spus că „omul nu trăieşte doar cu pâine, ci şi cu fiecare cuvânt care-i iese din gură” şi că „din
